← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Exodul

Exodul 27-28 — cu Ioan Calvin

Exodul 27-28Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Exodului aduce o claritate proaspătă instrucțiunilor pentru cortul întâlnirii și preoția sa. În capitolele 27 și 28, Domnul detaliază altarul, curtea și veșmintele sfinte care îl pun deoparte pe Aaron și pe fiii săi. Tratamentul verset cu verset al lui Calvin arată cum aceste rânduieli vizibile îndreptau pe Israel spre realități spirituale mai profunde centrate în Hristos. Reflecțiile sale ne invită să luăm în considerare atât sfințenia cerută pentru a ne apropia de Dumnezeu, cât și prevederea plină de har a unui mijlocitor. Ascultând astăzi cuvintele lui Calvin, suntem atrași în aceeași reverență și recunoștință pe care simbolurile antice erau menite să le trezească. Fie ca acest studiu să ne întărească încrederea în lucrarea împlinită a marelui nostru Mare Preot.
Citește

Citire

Acordă acum timp pentru a citi Exodul capitolele 27 și 28 încet și cu atenție. Observă măsurătorile precise date pentru altar și curte, materialele cerute pentru veșmintele preoțești și accentul repetat pe sfințenie și mijlocire. Lasă textul să creeze scena închinării rânduite sub vechiul legământ. Pe măsură ce citești, gândește-te cum fiecare detaliu servea să le amintească israeliților de prezența lui Dumnezeu și de nevoia lor de un reprezentant calificat. Revino la pasaj după citire cu o inimă deschisă, gata să auzi perspectivele lui Calvin.
Studiu
Calvin își începe tratarea capitolului 27 întorcându-se imediat la altarul arderilor de tot. 1. Și să faci un altar. Aici este descris altarul arderilor de tot (holocaustorum), care totuși era numit prin sinecdocă, căci nu numai victime întregi erau arse acolo, ci și părți din ele, după cum vom vedea în Levitic. Arderile de tot și-au primit numele de la înălțarea lor, [147] prin care israeliții erau amintiți că au nevoie să fie curățiți, ca să se poată înălța la Dumnezeu; și în același timp erau învățați că orice stricăciune ar fi în carne nu împiedică jertfele să fie primite și de un miros plăcut lui Dumnezeu. Este clar că de la începutul rasei umane au existat arderi de tot, sugerate de inspirația secretă a Duhului lui Dumnezeu, deoarece nu exista Lege scrisă; și nu ne putem îndoi că prin acest simbol ei erau învățați că carnea trebuie arsă de Duh, pentru ca oamenii să se poată oferi cuvenit lui Dumnezeu; și astfel ei recunoșteau, sub acest tip, că carnea lui Hristos trebuie să primească aceasta de la puterea dumnezeiască, ca să devină o victimă desăvârșită pentru împăcarea lui Dumnezeu; astfel, după cum mărturisește Apostolul, El S-a oferit prin Duhul. (Evrei 9:14.) Dar o mențiune mai deplină a acestui subiect va fi făcută în altă parte. Altarul era construit astfel încât jertfele să poată fi aruncate pe un grătar așezat în el și astfel erau acoperite de suprafața sa exterioară. Cenușa era primită într-o tavă, ca să nu cadă pe pământ și să fie călcată în picioare, ci ca reverența să fie insuflată chiar și față de rămășițele lucrurilor lor sfinte. [148] Că victimele erau legate de cele patru coarne, care ieșeau din cele patru colțuri, este clar din cuvintele Psalmului 118:27: „Leagă jertfa cu funii, chiar de coarnele altarului.” Și acesta este și începutul unei ofrande cuvenite a jertfelor spirituale, ca toate poftele cărnii să fie supuse și ținute captive, ca să zicem așa, spre ascultarea de Dumnezeu. De aceea chiar și Hristos, deși în El nu era nimic care să nu fie reglementat cuvenit, a fost totuși legat, pentru a-Și dovedi ascultarea; după cum spusese: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26:39.) Altarul era purtat pe drugi, pentru a evita necesitatea de a avea mai mult de unul; altfel ar fi existat pericolul ca ei să fie constrânși, din cauza dificultății de a-l purta, să-l lase în urmă după ce fusese făcut, dacă porneau într-o călătorie lungă; și aceasta ar fi fost sămânța sau temeiul superstiției, în timp ce niciun altul nu putea fi construit care să nu fie fals. Calvin îndreaptă apoi atenția spre curtea care înconjura cortul întâlnirii. 9. Și să faci curtea. Erau două curți despărțite de sanctuar, una pentru preoți, cealaltă comună întregului popor. La prima erau anexate odăi, în care locuiau leviții, care erau păzitorii cortului întâlnirii; și astfel uneori curțile sunt pomenite la plural, și mai ales în Psalmi, (Psalmul 64:4; Psalmul 84:2; Psalmul 92:13; Psalmul 96:8.) Este curtea poporului cea la care se face referire aici, unde ei sfințeau victimele, își înălțau rugăciunile și se împăcau cu Dumnezeu. În acest fel, condiția omenirii le-a fost arătată israeliților, prin faptul că li se interzicea să intre în Templu, în timp ce în același timp li se amintea că oamenii, deși proscriși nevrednici, sunt primiți de Dumnezeu, dacă doar Îl caută simplu și cu smerenie cuvenită, amintindu-și de propria nevrednicie. De aici mângâierea în care se lăuda David, [149] „Mai bine aș locui în curțile Domnului, decât în corturile strălucite ale celor nelegiuiți.” Curtea era formată din patru perdele, două dintre ele, pe laturile de nord și sud, aveau 100 de coți lungime și erau susținute de 20 de stâlpi, ale căror baze erau de aramă, iar capitelurile [150] și benzile de argint; pe est și vest, fiecare perdea avea 50 de coți lungime, susținută de 10 stâlpi. Lungimea pomenită nu este de la pământ în sus, ci de la colțurile lor opuse: căci curtea era de două ori mai lungă decât lată, după cum se spune în ver. 18. Ar exista o aparență de contradicție în faptul că Moise vorbește apoi despre două laturi și atribuie câte cincisprezece coți fiecăreia, dacă nu ar merge imediat mai departe să menționeze perdeaua sau draperia care acoperea poarta curții și pe care o stabilește la douăzeci de coți. Astfel măsura va fi corectă și pasajul va fi pe deplin concordant; căci, după ce a spus în ver. 13 că perdeaua pe latura de est ar trebui să constea din cincizeci de coți, adaugă în explicație că erau două perdele la laturile ușii și o a treia între ele pentru a acoperi ușa, însumând în total cincizeci de coți. Dar ușa era acoperită de draperie, ca israeliții să reflecteze în ei înșiși, ori de câte ori intrau în sanctuar, că nu era un loc profan sau comun (promiscuum); dar dacă veneau acolo în curăție și castitate, puteau fi asigurați că sunt în siguranță sub protecția lui Dumnezeu. În cele din urmă, măreția lucrurilor sfinte le-a fost arătată și în acest tip, pentru ca ei să se apropie cu reverență de închinarea lui Dumnezeu; și li s-a amintit de propria nevrednicie, ca să se smerească și mai mult înaintea lui Dumnezeu, și ca teama să nască pocăință, în timp ce moderația în dorința de cunoaștere le era recomandată, ca să nu fie indeciși. Religia neamurilor avea și ea altarele sale secrete cu același scop, dar din cauze foarte diferite; căci era o religie brutală, pentru care venerarea era căutată prin întuneric și prin masca ignoranței; în timp ce Dumnezeu, în timp ce Își ținea poporul în modestie și simplitate, le-a pus în același timp înainte Legea, din care puteau învăța tot ce era drept și folositor pentru ei să știe. Trecând la capitolul 28, Calvin începe prin a sublinia necesitatea însăși a slujbei preoțești. Și într-adevăr toată strălucirea cortului întâlnirii, despre care am vorbit, ar fi fost o paradă goală fără preot, care a mijlocit ca un mijlocitor, ca să împace pe oameni cu Dumnezeu și, într-un fel, să unească cerul cu pământul. Acum este neîndoielnic că preoții levitici erau reprezentanții lui Hristos; deoarece, în ceea ce privește slujba lor, erau chiar mai presus decât îngerii înșiși; ceea ce nu ar fi deloc rezonabil, dacă nu ar fi fost tipul Aceluia care este Însuși capul îngerilor. Neamurile aveau, este adevărat, preoții lor, care prezidau slujbele lor religioase, dar ei nu erau decât fantome goale; căci nu era nicio mențiune la ei despre Mijlocitor, ca poporul să știe că Dumnezeu nu poate fi împăcat cuvenit și că rugăciunile noastre nu pot fi auzite de El, dacă nu intervine un făcător de pace între noi. Dar natura preoției levitice era cu totul diferită; căci israeliții erau învățați că toți erau nevrednici să stea înaintea lui Dumnezeu și astfel că era nevoie de un Mijlocitor care să-L îmblânzească. Acum, deoarece regula generală fusese stabilită, ca toate lucrurile să fie referite rigid la modelul care fusese arătat lui Moise pe munte, mințile lor erau atrase în mod necesar în sus; și la aceasta puteau ajunge ușor, din diverse motive. Întregul trup al poporului vedea un om ca ei înșiși, care nu putea intra în sanctuar încrezându-se în propria nevinovăție și a cărui demnitate îi era conferită prin rituri adventice; adică prin ungere și prin îmbrăcare. Adevărul deplin, așadar, nu strălucea aici, ci doar o figură care să-i îndrepte spre adevăr; și de aceasta erau fără îndoială avertizați, ca să nu se odihnească în lucrurile pământești. În plus, interpretarea ei a fost adăugată (de către profeți [158]); deoarece, după cum ne învață cu înțelepciune Apostolul în Epistola către Evrei 7:18, promisiunea de a numi mai târziu un preot după rânduiala lui Melchisedec nu ar ține, dacă nu ar fi aplicată lui Hristos; căci este clar că preoția levitică este adusă acolo în comparație prin contrast cu una de natură diferită; și deoarece cea din urmă este veșnică, rezultă că cea dintâi este temporară; și, în timp ce una este sancționată printr-un jurământ, este clar superioară celeilalte. Nu există nicio îndoială, așadar, că David, ca un interpret credincios al Legii, a arătat mai limpede ceea ce era umbrit obscur.
Considerați

Considerare

Calvin extrage apoi distincțiile durabile dintre preoții levitici și Hristos, Preotul nostru veșnic. Până aici dorința mea a fost să învăț că preotul levitic a fost rânduit ca să fie un tip al adevăratului Mijlocitor. Va merita acum să menționăm pe scurt semnele prin care Preotul nostru perpetuu și unic, Fiul lui Dumnezeu, trebuie distins de cei de odinioară; căci o expunere mai deplină va urma mai târziu la locul ei cuvenit. Prima distincție am arătat-o deja, și anume că tipul era temporar; deoarece veșnicia trebuie căutată doar în realitatea însăși: de unde învățăm că slujba preoțească nu a fost instituită de Moise ca să dureze pentru totdeauna, ci ca să îndrepte poporul spre o speranță mai bună. Dar ceea ce am spus despre slujbă trebuie transferat și la persoane. A existat un singur mare preot sub Lege, care a fost succedat mai târziu de unul din neamul său, deoarece toți erau muritori. Nimeni, așadar, nu a fost vreodată un preot așa cum ni se cuvenea, în afară de Hristos; deoarece niciun altul nu putea fi perpetuu; și de aici ajungem la a doua distincție. A treia izvorăște din dumnezeirea lui Hristos, care este dovedită de faptul că preotul după rânduiala lui Melchisedec nu are început; căci nu găsim nicăieri originea lui Melchisedec; ci el este adus înainte o singură dată și pe neașteptate, ca și cum ar fi coborât din cer. A patra este combinarea împărăției și a preoției. Sub Lege Dumnezeu a vrut ca unii să fie împărați și alții preoți; nici nu era îngăduit să se amestece o slujbă cu cealaltă; dar El, despre care se spune că va fi preot ca Melchisedec, este cinstit cu titlul de împărat. A cincea este că preotul legal apărea doar înaintea lui Dumnezeu în sanctuarul vizibil, dar Hristos a intrat în cer, ca să ne prezinte Tatălui Său, nu în simbolurile exterioare ale pietrelor (prețioase), [159] ci în realitatea însăși; căci în El, ca Cap al nostru, suntem toți adunați la Dumnezeu. A șasea constă în dreptatea desăvârșită a lui Hristos; căci preotul legal, deoarece era unul dintre noi păcătoși, avea nevoie să caute iertare pentru sine; dar Hristos, fiind liber de orice vină, trezește favoare față de noi prin propria Sa curăție. A șaptea este că preotul împrumuta din figurile exterioare ceea ce a fost arătat cu adevărat și real în Hristos. Veșmintele sfinte, după cum am spus recent, denotau ceva mai mult decât omenesc; ungerea, de asemenea, era un simbol al Duhului care locuiește în Hristos; și de aceea El nu a fost sfințit cu ulei vizibil și stricăcios, ci cu plinătatea tuturor darurilor. Preotul de odinioară se abținea de la legătura cu soția sa când intra în sanctuar; i se permitea să se căsătorească doar cu o fecioară; curăția desăvârșită și spirituală a lui Hristos se mulțumea cu propria sa desăvârșire. Ultima distincție consta în jertfele înseși, despre care mă abțin acum să vorbesc mai deplin, deoarece ele își vor avea locul cuvenit mai târziu. Doar atât trebuie să ne amintim acum, că Hristos a ispășit păcatele lumii, nu cu sângele fiarelor, ci cu propriul Său sânge. Acum ne întoarcem la cuvintele lui Moise. În cele din urmă, Calvin reflectă asupra Urim și Tumim ca simboluri ale luminii și desăvârșirii găsite doar în Hristos. Cât despre Urim și Tumim, mi se pare probabil că erau două semne vizibile pe pieptar, corespunzătoare acestor nume; căci presupunerea unor evrei, [163] că numele inefabil al lui Dumnezeu era așezat sub țesătura sa, nu este lipsită de superstiție prostească și periculoasă. Trec peste alte fantezii, care sunt la fel de frivole; nici nu sunt dornic să știu care era forma fiecăruia; faptul însuși îmi este suficient. Prin Urim, așadar, sau străluciri, nu mă îndoiesc că lumina doctrinei, cu care adevăratul Preot luminează pe toți credincioșii, a fost reprezentată; mai întâi, deoarece El este singura „lumină a lumii”, fără de care toate lucrurile sunt pline de întuneric; și deoarece în El „sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și cunoașterii.” (Ioan 8:12; Ioan 9:5; Coloseni 2:3.) De aceea Pavel a putut cu dreptate să se laude că nu știa nimic decât pe Isus Hristos, (1 Corinteni 2:2,) deoarece preoția Sa ne luminează suficient și mai mult decât suficient. Așadar, după cum poporul era avertizat ca ochii lor să fie îndreptați spre strălucirea preotului, tot așa acum trebuie să ne amintim cu sârguință ceea ce Hristos Însuși învață, că „cel ce Îl urmează pe El nu va umbla în întuneric.” (Ioan 8:12.) Pe de altă parte, Tumim, care înseamnă desăvârșiri, era un simbol al curăției desăvârșite și întregi care trebuie căutată doar în Hristos; căci El nu ar fi fost un mare preot potrivit dacă nu ar fi fost desăvârșit, liber de orice pată și lipsit de nimic din ceea ce este cerut pentru sfințenie deplină. Nu este, așadar, o distincție nepotrivită, că Urim se referă la lumina doctrinei, iar Tumim la viață; și aceasta este într-adevăr într-o anumită măsură aplicabilă păstorilor Bisericii, care ar trebui să strălucească atât în doctrină sănătoasă, cât și în integritate a vieții. Dar scopul lui Dumnezeu a fost să arate că niciuna dintre aceste lucruri nu trebuie căutată nicăieri în afară de Hristos; deoarece de la El obținem atât lumină, cât și curăție, când El binevoiește să ne facă părtași de ele după măsura generozității Sale libere. De unde rezultă că cei care caută cea mai mică scânteie de lumină sau picătură de curăție în afară de Hristos se aruncă într-un labirint, unde rătăcesc în întuneric mortal și inhalează fumurile mortale ale virtuților false spre propria lor distrugere.
Răspunde

Răspuns

Cum modelează rânduiala atentă a altarului și a curții viziunea ta despre a te apropia de Dumnezeu cu reverență? În ce fel accentul lui Calvin pe preot ca mijlocitor îți adâncește recunoștința pentru lucrarea lui Hristos? Unde simți că Duhul te invită să te odihnești mai deplin în lumina și curăția pe care doar Hristos le oferă?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care ai orânduit fiecare detaliu al cortului și al preoției sale după modelul Tău suveran, Te lăudăm că aceste umbre și-au găsit împlinirea în Fiul Tău, Mijlocitorul nostru odată pentru totdeauna. Îmbracă-ne în neprihănirea Lui, poartă numele noastre înaintea tronului Tău prin lucrarea Sa desăvârșită și dă-ne har să ne apropiem de Tine cu sfântă reverență și deplină încredere în mila legământului Tău. Întărește-ne prin Duhul Tău ca să umblăm în lumina prezenței Tale până ce Te vom vedea față în față. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →