← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Habacuc

Habacuc 1-2 — cu Ioan Calvin

Habacuc 1-2Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În această lecție Ioan Calvin ne călăuzește prin capitolele de început ale cărții Habacuc, arătând cum profetul se luptă cu tăcerea aparentă a lui Dumnezeu în mijlocul nedreptății rampante. Expunerea atentă a lui Calvin ne ajută să auzim atât urgența strigătului profetului, cât și scopurile suverane ale Domnului care răspunde. Pe măsură ce ascultăm, suntem invitați să aducem propriile noastre întrebări despre rău și întârziere înaintea aceluiași Dumnezeu neschimbător. Perspectivele lui Calvin ne întăresc inimile, reamintindu-ne că bocetul credincios nu este niciodată risipit. Lăsați cuvintele sale să ne pregătească să primim Scriptura cu reverență și așteptare astăzi.
Citește

Citire

Luați câteva clipe de liniște pentru a citi integral Habacuc capitolele 1 și 2. Ascultați strigătele sincere ale profetului și răspunsul surprinzător al lui Dumnezeu. Observați tensiunea dintre dezordinea prezentă și promisiunea judecății viitoare. Lăsați textul să trezească atât întristare pentru păcat, cât și nădejde în dreptatea lui Dumnezeu. Citiți încet, poate cu voce tare, și rugați Duhul să vă deschidă inima la ceea ce Calvin ne va ajuta să vedem.
Studiu
Calvin începe prin a clarifica cui se aplică povara lui Habacuc. Cei mai mulți interpreți raportează această povară la caldeeni și la monarhia Babilonului; dar nu aprob această părere și un motiv întemeiat mă obligă să mă despart de opinia lor: căci, deoarece Profetul se adresează evreilor și, fără nicio adăugire, numește profeția sa o povară, nu încape îndoială că se referă la ei. În plus, părerea lor pare cu totul nepotrivită, deoarece Profetul se teme de devastarea viitoare a țării și se plânge lui Dumnezeu pentru că îngăduie ca poporul Său ales și elect să fie tratat atât de crud. Ceea ce cred alții este mai corect: că această povară aparținea evreilor. Calvin continuă explicând expostularea Profetului cu Dumnezeu. După cum v-am amintit deja, interpreții cred că Profetul vorbește aici despre lucruri viitoare, ca și cum ar fi avut în vedere nenorocirea pe care o menționează mai târziu; dar acesta este un sens prea forțat; de aceea nu mă îndoiesc că Profetul se expostulează aici cu Dumnezeu pentru că îngăduie cu atâta răbdare un popor reprobat. Căci, deși Profeții simțeau o preocupare reală pentru siguranța poporului, totuși nu încape îndoială că ardeau de râvnă pentru slava lui Dumnezeu; și când vedeau că trebuie să se lupte cu oameni îndărătnici, atunci erau aprinși de o sfântă nemulțumire și preluau cauza lui Dumnezeu; și Îi cereau ajutorul pentru a aduce o vindecare când starea lucrurilor devenise disperată. De aceea consider că Profetul Îl roagă aici pe Dumnezeu să cerceteze aceste multe păcate în care poporul se întărise. Și de aici concluzionăm că el își exercitase anterior slujba de învățător; căci altfel ar fi fost nepotrivit să-și înceapă lucrarea cu o astfel de plângere și expostulare. El descoperise atunci prin experiență că poporul era extrem de pervers. Când a văzut că nu mai era nicio nădejde de îndreptare și că starea lucrurilor devenea zi de zi mai rea, arzând de râvnă pentru Dumnezeu, și-a dat frâu liber sentimentelor. Înainte, deci, de a amenința poporul cu viitoarea răzbunare a lui Dumnezeu, se retrage, ca să zicem așa, din legătura cu oamenii și, în particular, se adresează lui Dumnezeu Însuși. Despre strigătele repetate ale Profetului, Calvin scrie: Dar spune mai întâi: Până când, Iehova, voi striga și nu vei auzi? Până când voi striga către Tine din cauza violenței, adică din pricina violenței, și nu vei mântui? De aici învățăm că Profetul se rugase adesea lui Dumnezeu să îndrepte poporul pentru nelegiuirea lui sau să găsească vreun mijloc de a împiedica atâta licențiozitate în păcat. Este într-adevăr probabil ca Profetul să se fi rugat atât timp cât mai era vreo nădejde; dar când a văzut că lucrurile erau de nerecuperat, s-a rugat atunci mai stăruitor ca Dumnezeu să preia slujba de judecător și să disciplineze poporul. Căci, deși Profetul se întrista cu adevărat pentru cei care pier, și era atins, după cum am spus, de o preocupare serioasă pentru siguranța publică, totuși a preferat slava lui Dumnezeu: când a văzut că îndrăzneala în păcat creștea prin impunitate și că evreii, într-un mod mai grosolan, Îl luau în derâdere pe Dumnezeu când au aflat că puteau păcătui fără a fi pedepsiți, nu a putut îndura o asemenea neînfrânare. În plus, Profetul poate să fi vorbit astfel nu doar exprimându-și propriul sentiment, ci ceea ce simțea în comun cu toți cei evlavioși; ca și cum ar fi preluat aici o datorie publică și rostește o plângere comună tuturor credincioșilor: căci este probabil ca toți cei evlavioși, într-o astfel de stare dezordonată a lucrurilor, să fi jelit la fel. Până când, deci, voi striga? Până când, spune el, voi striga din pricina violenței? adică, când toate lucrurile sunt în dezordine, când nu mai este niciun respect pentru echitate și dreptate, ci oamenii se abandonează, ca și cum ar avea frâiele slăbite, la tot felul de nelegiuiri, până când, Doamne, nu vei lua nicio măsură? Dar în aceste cuvinte Profetul nu își exprimă doar propriile sentimente, ci face acest fel de prefață, ca evreii să înțeleagă mai bine că timpul răzbunării sosise; căci deveniseră nu doar cu totul intolerabili pentru Dumnezeu, ci și pentru slujitorii Săi. Dumnezeu, într-adevăr, Își suspendase judecata, deși fusese adesea rugat să o execute de Profetul Său. De aici reiese că nelegiuirea lor făcuse astfel de progrese încât nu ar fi de mirare dacă ar fi acum aspru disciplinați de Domnul; căci prin păcatele lor nu numai că Îl provocaseră împotriva lor, ci și pe toți cei evlavioși și credincioși. Calvin confirmă apoi râvna Profetului pentru legea lui Dumnezeu. Profetul confirmă aici ceea ce am spus deja și aduce o scuză pentru râvna sa; dovedește că nu a fost condus fără motiv la o asemenea căldură; căci a văzut că legea lui Dumnezeu era călcată în picioare, ca să zicem așa; a văzut oameni atât de întăriți în tot felul de păcat, încât toată religia și frica de Dumnezeu fuseseră aproape stinse. De aici am spus deja că Profetul nu a fost aici împins de o patimă carnală, așa cum se întâmplă adesea cu noi, când ne apărăm de nedreptățile făcute nouă; căci când oricare dintre noi este rănit, se înfurie imediat, în timp ce, în același timp, permitem ca legea lui Dumnezeu să fie un joc, întregul Său adevăr să fie disprețuit și tot ce este drept să fie încălcat. Suntem tandri doar față de ceea ce ne privește individual și, între timp, iertăm ușor când Dumnezeu este nedreptățit și adevărul Său disprețuit. Dar Profetul arată aici că nu a fost făcut indignat printr-un sentiment privat, ci pentru că nu putea îndura profanarea închinării lui Dumnezeu și încălcarea sfintei Sale legi.
Considerați

Considerare

Calvin leagă aceasta de sfânta indignare cerută slujitorilor lui Dumnezeu. Acest pasaj ne învață acum că toți cei care slujesc și iubesc cu adevărat pe Dumnezeu trebuie, după exemplul Profetului, să ardă de o sfântă indignare ori de câte ori văd nelegiuirea domnind fără restricție printre oameni și mai ales în Biserica lui Dumnezeu. Nu este într-adevăr nimic care ar trebui să ne pricinuiască mai multă durere decât să vedem oameni înfuriați cu un dispreț profan față de Dumnezeu și nicio considerație pentru legea și adevărul Său divin și toată ordinea călcată în picioare. Când, așadar, o asemenea confuzie ni se arată, trebuie să ne simțim treziți, dacă avem în noi vreo scânteie de religie. Dacă ni se obiectează că Profetul a depășit măsura, răspunsul evident este acesta: că, deși își revarsă liber sentimentele, nu a fost nimic greșit în aceasta înaintea lui Dumnezeu, cel puțin nimic greșit nu i se impută: căci de ce ne rugăm, dacă nu ca fiecare dintre noi să-și descarce grijile, durerile și neliniștile revărsându-le în sânul lui Dumnezeu? Deoarece, așadar, Dumnezeu ne îngăduie să ne purtăm atât de familiar cu El, nimic greșit nu trebuie atribuit rugăciunilor noastre când ne revărsăm astfel liber sentimentele, cu condiția ca frâul ascultării să ne țină întotdeauna în limitele cuvenite, așa cum a fost cazul Profetului; căci este sigur că a fost ținut sub influența unei bunătăți reale. Ieremia s-a rugat într-adevăr cu un foc nestăpânit (Ieremia 15:10): dar cazul său a fost diferit de cel al Profetului nostru; căci el nu merge aici la un exces, așa cum a făcut Ieremia când a blestemat ziua nașterii sale și când s-a expostulat cu Dumnezeu pentru că a fost făcut om al certurilor. Dar Profetul nostru preia aici apărarea dreptății; căci nu putea îndura ca legea lui Dumnezeu să fie făcută un joc și oamenii să-și permită orice libertate în păcătuire. Calvin aplică mai departe pasajul la apărarea legii lui Dumnezeu. Profetul confirmă aici ceea ce am spus deja și aduce o scuză pentru râvna sa; dovedește că nu a fost condus fără motiv la o asemenea căldură; căci a văzut că legea lui Dumnezeu era călcată în picioare, ca să zicem așa; a văzut oameni atât de întăriți în tot felul de păcat, încât toată religia și frica de Dumnezeu fuseseră aproape stinse. De aici am spus deja că Profetul nu a fost aici împins de o patimă carnală, așa cum se întâmplă adesea cu noi, când ne apărăm de nedreptățile făcute nouă; căci când oricare dintre noi este rănit, se înfurie imediat, în timp ce, în același timp, permitem ca legea lui Dumnezeu să fie un joc, întregul Său adevăr să fie disprețuit și tot ce este drept să fie încălcat. Suntem tandri doar față de ceea ce ne privește individual și, între timp, iertăm ușor când Dumnezeu este nedreptățit și adevărul Său disprețuit. Dar Profetul arată aici că nu a fost făcut indignat printr-un sentiment privat, ci pentru că nu putea îndura profanarea închinării lui Dumnezeu și încălcarea sfintei Sale legi.
Răspunde

Răspuns

Unde în viața sau comunitatea voastră simțiți aceeași dezordine care l-a mișcat pe Habacuc să strige? Cum ar putea exemplul lui Calvin de sfântă râvnă să modeleze modul în care vă rugați despre nedreptate? În ce domeniu vă invită Dumnezeu să vă încredeți în timpul Său chiar și atunci când lucrarea Sa pare întârziată?
Roagă-te

Rugăciune

O, Doamne suveran, aducem strigătele noastre sincere înaintea Tronului Tău, așa cum a făcut Habacuc, încrezându-ne că Tu domnești peste fiecare națiune și vei împlini cu siguranță scopul Tău hotărât la timpul potrivit. Prin Duhul Tău, păzește-ne de disperare și modelează-ne să trăim prin credință, supunând zelul nostru certitudinii dreptății și harului legământului Tău. În Hristos ne odihnim, așteptând ziua când toate nedreptățile vor fi îndreptate spre lauda slavei Tale. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →