Eterniseed › Curriculum › Psalmii
La Apele Babilonului și Cântarea Înaintea Îngerilor: Psalmii 137 și 138
Deschidere
Acești doi Psalmi sunt bocetul și mulțumirea sufletului exilat. Răsăritul creștin cântă Psalmul 137 — 'La apele Babilonului am șezut și am plâns' — în cele trei duminici dinaintea Postului Mare, în Triodionul prepostal, auzind în lacrimile captivilor dorul sufletului după Ierusalimul ceresc și durerea lui pentru robia păcatului. Babilonul, învață Părinții, este 'confuzie', această lume trecătoare și robia propriilor noastre patimi; Sionul este cetatea lui Dumnezeu de la care am rătăcit. Și astfel sălciile de pe malurile râurilor, harpele tăcute, batjocura crudă 'Cântați-ne una din cântările Sionului' — toate acestea sunt dorul de casă al unui suflet botezat care a gustat exilul. Psalmul 138 îi răspunde: 'Îți voi mulțumi Ție, Doamne, din toată inima mea: chiar înaintea dumnezeilor Îți voi cânta laudă. Mă voi închina spre templul Tău cel sfânt.' Harpele care atârnau tăcute pe sălcii sunt luate din nou jos; exilatul, întorcându-se, înalță cântarea pe care n-a putut-o cânta într-o țară străină — și o înalță acum chiar în vederea sfinților Îngeri.
Citește
Citire
Citește Psalmul 137 încet, așa cum se roagă Triodionul. 'La apele Babilonului am șezut și am plâns: când ne-am adus aminte de Tine, o, Sion. Cât despre harpele noastre, le-am atârnat de copacii care sunt acolo. Căci cei ce ne-au dus în robie ne-au cerut atunci o cântare și o melodie, în întristarea noastră: Cântați-ne una din cântările Sionului.' Captivii nu pot: 'Cum vom cânta cântarea Domnului: într-o țară străină?' Apoi vine marele jurământ al pomenirii — 'De Te voi uita pe Tine, o, Ierusalime: să uite dreapta mea meșteșugul ei. De nu-mi voi aduce aminte de Tine, să se lipească limba mea de cerul gurii mele; da, de nu Te voi prefera pe Ierusalim în veselia mea.' Se sfârșește într-un strigăt împotriva Edomului și Babilonului — versete pe care Biserica le-a citit întotdeauna nu ca o îngăduință la răzbunare, ci ca o profeție a răsturnării răului și (după cum vom vedea) a zdrobirii primelor mișcări ale păcatului pe Stânca Hristos. Apoi Psalmul 138 ridică capul: 'Îți voi mulțumi Ție, Doamne, din toată inima mea: chiar înaintea dumnezeilor Îți voi cânta laudă. Mă voi închina spre templul Tău cel sfânt și voi lăuda Numele Tău, din pricina bunătății și adevărului Tău... Când Te-am chemat pe Tine, m-ai auzit: și mi-ai înzestrat sufletul cu multă putere.' Se încheie în încredere: 'deși Domnul este înalt, totuși El are respect față de cei smeriți... Deși voi umbla în mijlocul necazului, totuși Tu mă vei înviora... nu disprețui atunci lucrările mâinilor Tale.'
Studiu
Jurământul exilului — 'De Te voi uita pe Tine, o, Ierusalime, să uite dreapta mea meșteșugul ei' — Părinții l-au citit mai întâi ca fidelitatea sufletului față de Cetatea lui Dumnezeu. Fericitul Augustin, luând dreapta ca însemnând viața veșnică, preface imprecația într-o rugăciune împotriva lumești: să piardă credinciosul care părăsește Biserica și este 'conformat lumii' chiar viața pentru care a fost făcut:
De voi uita Biserica lui Dumnezeu, de mă voi conforma lumii, să mă uite viața veșnică. Astfel, iubirea aprigă a Psalmului pentru Ierusalim devine propria noastră veghere: a pierde Cetatea cerească din inimă înseamnă a ne pierde pe noi înșine. Și apoi Psalmul 138 ridică harpa tăcută. 'Chiar înaintea dumnezeilor Îți voi cânta laudă,' spune Psalmistul — iar greaca și latina redau 'dumnezeii' ca 'Îngerii,' înaintea cărora închinătorul cântă. Părinții greci timpurii, ne spune Neale, aud în aceasta marele cor cu două fețe al cerului și pământului: Sfântul Ioan Gură de Aur explică cuvântul Septuagintei ca 'în fața Îngerilor,' ca și cum oastea cerului ar forma o jumătate a corului și oamenii cealaltă, stând față în față și provocându-se reciproc la emulație în lucrarea laudei. Nu cântăm singuri; cântăm într-o închinare deja începută, ca să nu fie disonanță, ci o singură armonie, în cântarea unită. Și de ce cântă sufletul înaintea Îngerilor mai degrabă decât doar înaintea oamenilor? Fericitul Augustin răspunde că bucuria însăși este de altă ordine:
bucuria care îl face pe Psalmist să cânte este dumnezeiască. Fericirea pământească l-ar face să cânte înaintea oamenilor, bucuria duhovnicească îl face să cânte înaintea Îngerilor. Cei răi se bucură în tavernă; martirul se bucură în lanțurile sale — și bucuria martirului este cea pe care o cunosc Îngerii.
Considerați
Considerare
Acum trebuie să luăm, cu evlavie, versetul care tulbură pe orice cititor cinstit: 'Fericit va fi cel ce va lua copiii tăi: și îi va arunca de pietre.' Părinții din Răsărit și Apus nu au citit niciodată aceasta ca o binecuvântare asupra cruzimii. Au citit-o alegoric și într-o singură cheie. Teodoret și primii exegeți iau 'fiica Babilonului' ca fiind carnea, care ne acoperă cu confuzia păcatului; 'copiii' ei nu sunt prunci, ci primele mișcări ale gândurilor rele — frământările înfiripate ale ispitei cât timp sunt 'încă noi și slabe.' Iar 'pietrele' de care sunt zdrobiți nu sunt un zid al violenței, ci Hristos Însuși: credinciosul care, în clipa în care se naște un gând păcătos, îl duce grabnic la Stâncă și îl zdrobește acolo înainte de a putea crește, este cel pe care Psalmul îl numește fericit. 'Oricine va cădea pe această piatră va fi zdrobit,' a spus Domnul despre Sine; sufletul care își zdrobește primele gânduri rele pe acea Stâncă chiar la nașterea lor este sufletul păzit de păcat. Acesta este singurul sens pe care i-l dă Biserica versetului, iar propria ei Slavă pe acest Psalm o spune limpede: slavă Fiului, Stânca de care sunt zdrobiți copiii Babilonului. Astfel, strigătul care sună ca răzbunare este, auzit drept, un sfat de priveghere lăuntrică — lovește ispita cât este mică, înainte ca ea să te lovească pe tine. Iar mângâierea întregului Psalm este că robia nu este definitivă. Osânda Babilonului a fost vestită cu mult înainte de căderea ei; rătăcitorii se întorc; harpele coboară de pe sălcii. În Psalmul 138 exilatul cântă din nou — și nu doar cântă, ci adoră: 'Mă voi închina spre templul Tău cel sfânt,' plecându-se ca Daniel în Babilon, cu fața spre Ierusalim. Cel mai adânc înțeles al acelei plecăciuni, spun Părinții, este adorarea Sfintei Umanități a Domnului nostru, în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii. Templul spre care se închină sufletul care se întoarce este Hristos Însuși. Și același Psalm îl pune pe închinătorul smerit împotriva celui mândru, 'căci deși Domnul este înalt, totuși El are respect față de cei smeriți: iar pe cei mândri îi privește de departe.' Fericitul Augustin avertizează ce înseamnă acel 'de departe' pentru omul care presupune că Dumnezeu nu-l observă:
Te vede desăvârșit, dar nu este cu tine.Cei mândri nu sunt nevăzuți; sunt văzuți — și ținuți la distanță de harul și mila pe care nu vor să se plece să le primească. Pe cei smeriți, care se închină spre templul cel sfânt, El îi apropie.
Răspunde
Răspuns
Întreabă-te, mai întâi, unde îți atârnă harpele. Ai căzut în tăcere față de Dumnezeu — neputând 'cânta cântarea Domnului' pentru că te-ai așezat prea comod în țara străină a gândurilor și obiceiurilor lumești? Exilații nu și-au distrus harpele; le-au atârnat 'la îndemână,' ca timpul bun al lui Dumnezeu să le coboare și să le acordeze din nou. Rugăciunea ta nu este pierdută, doar lăsată deoparte; întinde-te din nou după ea. Întreabă, în al doilea rând, ce faci cu primele frământări ale păcatului. Versetul aspru al Psalmului, citit drept, este o disciplină pentru viața lăuntrică: nu lăsa un gând rău să crească și să te stăpânească — du-l îndată la Hristos Stânca și lasă-l să fie zdrobit acolo cât este încă mic. Sufletul priveghetor luptă cu ispita la nașterea ei, nu după ce a devenit un obicei cu ziduri și porți. Și întreabă, în al treilea rând, dacă îți amintești că nu te închini niciodată singur. Când 'mulțumești din toată inima ta,' cânți în marele antifon al cerului, în fața Îngerilor, care sunt deja în laudă — așa că cântă cu curăția și evlavia lor, ca să fie armonie și nicio disonanță în singura cântare. Să nu uite dreapta ta niciodată Ierusalimul; închină-te spre templul cel sfânt, care este Domnul Însuși; și bucuria care te face să cânți va fi, nu râsul Babilonului, ci bucuria pe care o cunosc Îngerii.
Roagă-te
Rugăciune
O, Dumnezeule, Atotputernic Dezlegător al robiei noastre, care ai adus poporul Tău acasă de la apele Babilonului: izbăvește-ne de confuzia acestei lumi trecătoare și de robia propriilor noastre păcate, ca dreapta noastră să nu uite niciodată Ierusalimul, nici limba noastră să nu tacă față de Tine. Învață-ne să coborâm harpele pe care le-am atârnat pe sălcii și să cântăm din nou cântarea Ta cu armonie duhovnicească. Dăruiește-ne privegherea sfinților, ca primele mișcări ale gândului rău, cât timp sunt încă noi și slabe, să le zdrobim de Hristos Stânca și astfel să fim păziți de păcat. Adu-ne pe noi, exilați care ne întoarcem, să ne închinăm spre templul Tău cel sfânt, adorând Sfânta Umanitate a Fiului Tău Unuia-Născut, în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii; și numără-ne în corul care cântă înaintea Îngerilor cu inimi întregi și nedespărțite, ca bucuria noastră să fie bucuria care este dumnezeiască. Căci Tu, Hristoase Dumnezeul nostru, ești Sionul și întoarcerea noastră acasă, și Ție Îți înălțăm slavă, cu Tatăl Tău fără de început și cu Duhul Tău cel prea-sfânt și bun și de viață dătător, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →