← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › 2 Macabei

2 Macabei 13-14 — Eterniseed (Catolic cu deuterocanon)

2 Macabei 13-14Eterniseed Original — Vocea Catolică22 min
Deschidere
Capitolele al treisprezecelea și al paisprezecelea din 2 Macabei prezintă a doua campanie a lui Lysias însoțit de tânărul rege Eupator și ascensiunea generalului sirian Nicanor sub regele Demetrius I. Capitolul al treisprezecelea consemnează moartea marelui preot apostat Menelaus, executat de Antioh Eupator la sugestia lui Lysias, într-o manieră pe care editorul inspirat o prezintă cu accent teologic — omul care introdusese gimnaziul grecesc lângă templu și care cumpărase preoția supremă prin simonie a fost omorât fiind aruncat de pe un turn într-o mare cantitate de cenușă, comentariul inspirat notând că a murit fără înmormântare pe pământ străin, ca pedeapsă potrivită pentru cel care păcătuise împotriva altarului Domnului al cărui foc era pe cenușa sfântă. Capitolul al paisprezecelea introduce apoi figura lui Nicanor și prezintă martiriul dramatic al lui Razis cel bătrân, unul dintre cele mai teologic complexe pasaje de martiriu din întreaga literatură deuterocanonică.
Citește

Citire

Citiți 2 Macabei capitolele 13 și 14 cu atenție la morțile contrastante ale lui Menelaus și Razis. În capitolul al treisprezecelea, remarcați a doua campanie a lui Lysias cu tânărul rege Eupator și o sută zece mii de infanteriști, moartea lui Menelaus aruncat de pe turnul de cenușă la Berea, pregătirile lui Iuda și rugăciunea sa, atacul de noapte asupra pavilionului regelui, rezoluția diplomatică care a lăsat intacte libertățile religioase și întoarcerea lui Eupator la Antiohia. În capitolul al paisprezecelea, remarcați ascensiunea lui Demetrius I pe tronul seleucid, intrigile politice ale lui Alcimus, preotul evreu apostat care căuta restaurarea poziției sale de mare preot, trimiterea lui Nicanor cu ordinul de a-l prinde pe Iuda, negocierile pașnice inițiale dintre Iuda și Nicanor, acuzațiile reînnoite ale lui Alcimus care au rupt pacea, jurământul blasfemator al lui Nicanor împotriva templului și sinuciderea lui Razis cel bătrân când soldații sirieni au venit să-l aresteze.
Studiu
Moartea lui Menelaus în capitolul al treisprezecelea este consemnată cu accentul teologic pe care editorul inspirat l-a folosit de-a lungul cărții pentru a dezvălui lucrarea providenței în evenimentele istorice. Textul descrie cum regentul Lysias, recunoscând că Menelaus era cauza principală a tuturor necazurilor dintre guvernul seleucid și națiunea evreiască, l-a convins pe tânărul rege Eupator să-l omoare. Modul execuției — aruncarea de pe un turn într-o mare cantitate de cenușă în cetatea Berea — era un obicei sirian pentru cei vinovați de sacrilegiu, notează comentatorul inspirat, și era deosebit de potrivit pentru cel care săvârșise păcate împotriva altarului Domnului al cărui foc era pe cenușa sfântă. Tradiția catolică a citit acest pasaj ca o instanță particulară a lucrării providenței prin însăși judecățile puterii persecutorii pentru a vindeca ordinea morală. Menelaus este distrus nu de rezistența comunității evreiești persecutate, ci de aliații aparent care îl folosiseră în propriile lor scopuri. Sfântul Augustin în De Civitate Dei tratează modelul providențial mai larg: cei răi care au servit ca instrumente de încercare pentru poporul lui Dumnezeu pier adesea în mâinile propriilor asociați mai degrabă decât în mâinile celor pe care îi persecutaseră, și aceasta este ea însăși o formă particulară de judecată divină. Figura lui Razis cel bătrân în capitolul al paisprezecelea prezintă unul dintre cele mai teologic complexe episoade din literatura deuterocanonică. Textul îl descrie pe Razis ca unul dintre bătrânii Ierusalimului, un om care iubea profund pe concetățenii săi, care era numit tată al evreilor din cauza bunăvoinței sale și care în vremuri mai vechi fusese acuzat înaintea lui Antioh IV pentru refuzul de a abandona religia evreiască. Când Nicanor a trimis cinci sute de soldați să-l aresteze, Razis s-a refugiat în turnul său; soldații au spart ușile și erau pe cale să-l captureze viu. Razis a preferat să moară nobil decât să cadă în mâinile celor răi, așa că s-a aruncat asupra propriei sale săbii. Rănit dar nu ucis, a alergat pe zid, s-a aruncat jos în mulțimea de dedesubt; încă viu dar murind, a alergat prin mulțime, a urcat pe o stâncă înaltă și și-a smuls măruntaiele aruncându-le asupra mulțimii, chemând pe Domnul vieții și al duhului să i le dea înapoi la înviere. Tradiția morală catolică a citit acest pasaj cu deosebită grijă din cauza întrebării pe care o ridică despre evaluarea morală a sinuciderii în fața capturării de către un persecutor nedrept. Sfântul Augustin în De Civitate Dei Cartea I (capitolele 16-27, tratând în special cazul fecioarelor creștine violate de vizigoți în timpul jefuirii Romei în 410) a abordat întrebarea mai largă pe larg, iar tratamentul său este fundamental pentru evaluarea tradiției catolice. Augustin a distins cazul celor care, ca Razis, au ales moartea mai degrabă decât capturarea de cazul celor care au ales moartea pentru a evita perspectiva de a fi forțați la apostazie sau violare sexuală. Judecata sa a fost că sinuciderea ca atare este interzisă de a cincea poruncă, dar că cazul lui Razis este prezentat în textul inspirat nu ca un exemplu moral, ci ca o instanță particulară a idealului nobil influențat de păgânism de a muri cu onoare pe care martirii macabeeni în ansamblu îl reflectă cu grade variate de precizie teologică. Augustin a refuzat să recomande actul lui Razis ca comportament model, dar a refuzat de asemenea să-l condamne ca păcat neechivoc, notând că textul inspirat îl prezintă pe Razis cu simpatie și că practica timpului și culturii sale permitea moartea nobilă în apărarea propriului popor. Tradiția morală catolică de la Augustin a susținut cu statornicie că sinuciderea directă este interzisă de a cincea poruncă, că cineva nu poate vreodată să-și dorească direct propria moarte chiar pentru a scăpa de cele mai rele rele care pot amenința, și că cazul lui Razis așa cum îl prezintă textul inspirat nu este o recomandare a practicii, ci o mărturie a complexității profunde a situației morale sub persecuția imperială. Sfântul Toma d'Aquino în Summa II-II q.64 a.5 (dacă este îngăduit să te ucizi) tratează întrebarea explicit și îl urmează pe Augustin în a distinge principiul mai larg (sinuciderea este interzisă) de cazurile dificile (unde culpabilitatea agentului poate fi diminuată de constrângere extremă, de lipsa învățăturii clare, de presupunerile culturale ale timpului). Recepția tradiției catolice a lui Razis este deci caracterizată de simpatie fără aprobare. Martirologiul Roman nu îl include pe Razis în comemorările sale din 1 august alături de cei șapte frați, mama lor și Eleazar; distincția este intenționată și reflectă judecata morală că modul morții lui Razis, oricât de nobil intenționat, se află în afara categoriei proprii de martiriu pe care Biserica a recunoscut-o istoric. Substanța doctrinală pe care moartea lui Razis o păstrează — strigătul către Domnul vieții și al duhului de a da înapoi măruntaiele la înviere — este o mărturie importantă din Vechiul Testament a doctrinei învierii trupești, paralelă cu mărturisirile celor șapte frați din capitolul al șaptelea. Textul inspirat consemnează doctrina chiar acolo unde nu aprobă mijloacele mărturisirii.
Considerați

Considerare

Considerați moartea lui Menelaus ca o școală a providenței care folosește însăși judecățile puterilor persecutorii pentru a vindeca ordinea morală. Menelaus nu este ucis de Iuda sau de rezistența evreiască, ci de regentul însăși dinastii seleucide pe care o slujise, care l-a recunoscut ca principală cauză de necaz și i-a procurat execuția prin mâinile tânărului rege. Tradiția catolică a observat de mult acest model providențial: cei răi care au servit ca instrumente de încercare pier adesea în mâinile asociaților lor, și această pierire este ea însăși o formă de judecată. Unde în viața politică a timpului vostru vedeți acest model la lucru? Considerați de asemenea sinuciderea lui Razis. Tradiția morală catolică a fost atentă cu acest pasaj — simpatie fără aprobare, textul inspirat păstrat dar nu transformat în comportament model. A cincea poruncă interzice sinuciderea directă; culpabilitatea agentului în cazuri dificile poate fi diminuată de constrângere extremă, de lipsa învățăturii clare, de presupunerile culturale ale timpului; textul inspirat consemnează doctrina învierii pe care Razis a strigat-o chiar acolo unde nu aprobă mijloacele. Grija tradiției pastorale catolice pentru familiile celor care au murit prin sinucidere se bazează tocmai pe acest tip de complexitate teologică — principiul doctrinal ferm ținut alături de profunda milostivire care recunoaște multiplele circumstanțe care pot diminua culpabilitatea. Considerați dacă ați permis judecății teologice simpliste să diminueze fie principiul ferm, fie profunda milostivire pe care tradiția catolică le-a ținut împreună. Considerați în cele din urmă substanța doctrinală pe care Razis o mărturisește chiar în momentul morții sale. Strigătul către Domnul vieții și al duhului de a da înapoi măruntaiele la înviere este printre mărturiile fundamentale din Vechiul Testament ale doctrinei învierii trupești. Același Dumnezeu care a creat trupul din nimic (capitolul al șaptelea) și care va restaura sufletul care a fost credincios îndreptat spre el (capitolul al doisprezecelea) poate da înapoi chiar și trupul dezmembrat integrității sale proprii în ziua de pe urmă. Ați cultivat această încredere în învierea trupului ca conținut substanțial al speranței pe care riturile voastre funerare o exprimă?
Răspunde

Răspuns

Rugați-vă în această săptămână Oficiul pentru Morți din Liturghia Orelor (sau forma sa prescurtată, De Profundis cu rugăciunea Veșnica Odihnă), pentru sufletele celor care au murit de propria mână a căror amintire o purtați. Tradiția catolică a cultivat de mult această rugăciune tocmai pentru că complexitatea teologică a cazului cere mijlocire susținută mai degrabă decât judecată grăbită. Profunda milostivire a lui Dumnezeu față de cei care au murit în astfel de circumstanțe este unul dintre adevărurile substanțiale pe care tradiția pastorală catolică le-a ținut.
Roagă-te

Rugăciune

O Dumnezeule al oștirilor, care în zilele de încercare ai susținut poporul Tău împotriva furiei neamurilor și ai aprins în ei nădejdea sigură a învierii trupului, întărește Biserica Ta să stea neclintită în credință și să încredințeze fiecare suferință dreptei și milostivei Tale mâini. Prin rugăciunile Preacuratei Fecioare Maria și ale tuturor sfinților mucenici, păstrează-ne statornici până vom împărtăși biruința Fiului Tău. Amin.

Eterniseed Original — Vocea Catolică · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt redate în engleză de Eterniseed din originalul de domeniu public prin convergență multi-model, verificate independent pentru fidelitate față de sursă și revizuite de un panel cross-provider cu patru modele. Fiecare citat este verificat mecanic ca fiind un substring exact al acelei redări publicate.