Eterniseed › Curriculum › Ezechiel
Ezechiel 1-2 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la Ezechiel deschide o fereastră spre lumea profetului într-un moment de prăbușire națională. Scriind din exilul din Babilon, Calvin arată cum Dumnezeu a ridicat un mesager chiar într-o țară străină pentru a confirma cuvântul deja rostit prin Ieremia. Atenția sa atentă la date, circumstanțe și scop divin ne invită să vedem că același Domn care a vorbit atunci continuă să se adreseze poporului său astăzi. Pe măsură ce îl urmăm pe Calvin prin aceste capitole de început, descoperim atât severitatea judecății lui Dumnezeu, cât și mila surprinzătoare care susține nădejdea. Această lecție ne atrage în acea viziune antică pentru ca propria noastră credință să fie întărită de aceeași mână suverană.
Citește
Acordă-ți timp acum să citești capitolele 1 și 2 din Ezechiel încet și cu rugăciune. Observă datarea precisă, așezarea lângă râul Chebar și viziunea copleșitoare care îl confruntă pe profet. Permite imaginii vântului, norului, focului și făpturilor vii să se imprime în imaginația ta. Gândește-te cum se deschid cerurile și cum vine cuvântul Domnului la un om deja în captivitate. Lasă textul să trezească atât uimire, cât și dorința de a înțelege ce a intenționat Dumnezeu prin această chemare dramatică.
Studiu
Studiază
Calvin începe prin stabilirea cronologiei istorice de la Iubileu.
Vedem că Profetul a fost chemat la slujba de Învățător în al cincilea an după ce Ioiachin se predase de bunăvoie regelui Babilonului (2 Împărați 24:15) și fusese târât în exil împreună cu mama sa: căci era, spune el, 'în al treizecilea an'. Cea mai mare parte a comentatorilor îl urmează pe Parafraza caldeeană și înțeleg că el datează de la găsirea Cărții Legii. Este destul de clar că acest an era al optsprezecelea al regelui Iosia; dar în calculul meu nu subscriu la opinia celor care adoptă această dată. Căci această expresie -- 'al treizecilea an' -- ar părea atunci prea obscură și forțată. Nicăieri nu citim că scriitorii ulteriori au adoptat această dată ca standard. În plus, nu există nicio îndoială că metoda obișnuită printre evrei era să înceapă să numere de la un Iubileu. Căci acesta era un punct de plecare pentru viitor. De aceea nu mă îndoiesc că acest al treizecilea an este socotit de la Iubileu. Nici opinia mea nu este nouă; căci Ieronim o menționează, deși o respinge cu totul, fiind înșelat de o opinie opusă. Dar deoarece este sigur că evreii foloseau această metodă de calcul și făceau un început de la Iobel, adică Iubileul, aceasta explică cel mai bine al treizecilea an. Dacă cineva ar obiecta că nu citim că acest al optsprezecelea an al regelui Iosia era anul obișnuit în care fiecare se întorcea la pământurile sale (Leviticul 25) și se dădea libertate sclavilor și avea loc restaurarea completă a întregului popor, totuși răspunsul este ușor, deși nu putem stabili în ce an a căzut Iobelul, este suficient pentru noi să atribuim Iubileul acestui an, deoarece evreii urmau obiceiul de a-și număra anii de la această instituție. Așadar, precum grecii aveau olimpiadele lor, romanii consulii lor și de acolo calculul anilor lor; tot așa evreii erau obișnuiți să înceapă de la anul Iobel, când își numărau anii până la următoarea restaurare, pe care tocmai am menționat-o. Este deci probabil că acesta a fost un an de Iubileu -- este probabil, așadar, că acesta a fost Iubileul. Căci se spune că Iosia a celebrat Paștele cu o pompă și strălucire atât de magnifică, încât nu mai fusese nimic asemănător de pe vremea lui Samuel. (2 Cronici 35:18.) Conjectura care explică cel mai bine acest lucru este că nu a celebrat Paștele chiar cu atâta măreție, ci că a fost determinat să facă acest lucru de ocazia deosebită, când poporul a fost restaurat și s-a întors la posesiunile sale, iar sclavii au fost eliberați. Deoarece, așadar, acesta a fost Iubileul, evlaviosul rege a fost determinat să celebreze Paștele cu mult mai multă strălucire decât de obicei -- ba chiar să-i întreacă pe David și Solomon. Din nou, deși a domnit încă treisprezece ani după aceea, nu citim că a celebrat vreun Paște cu o strălucire remarcabilă. Nu ne îndoim că îl celebra anual; căci acesta era obiceiul. (2 Împărați 23:23.) Din aceasta concluzionăm că celebrarea dinaintea noastră a fost extraordinară și că anul a fost Iobel. Dar deși nu este exprimat în Scriptură, este suficient pentru noi că Profetul a socotit anii conform obiceiului obișnuit al poporului. Căci el spune că acesta a fost 'al cincilea an al captivității regelui Ioiachin': care este numit și Ioiachim; căci Ioiachim i-a urmat lui Iosia și a domnit unsprezece ani. Cei treisprezece ani care rămân din domnia lui Iosia și acești unsprezece fac douăzeci și patru. (2 Împărați 23:36.) Acum, 'urmașul său', Ioiachin, a trecut imediat în mâinile regelui Nebucadnețar și a fost luat captiv la începutul domniei sale și a domnit doar trei sau patru luni. (2 Împărați 24:8.) După aceea, ultimul rege, Zedechia, a fost pus de voința regelui Babilonului. Vedem, așadar, că se fac nouă ani: adaugă spațiul domniei lui Ioiachin: astfel nu mai este nicio îndoială cu privire la socotirea 'al treizecilea an' de la al optsprezecelea al regelui Iosia. Este adevărat că Legea lui Dumnezeu a fost găsită în acest an (2 Cronici 34:14), dar Profetul se adaptează aici la regula și obiceiul primit.Calvin explică apoi scopul lui Dumnezeu în chemarea lui Ezechiel ca profet.
Trebuie să trecem acum la intenția lui Dumnezeu în numirea lui Ezechiel ca Profet al Său. Timp de treizeci și cinci de ani Ieremia nu încetase să strige, dar fără folos. Când, așadar, acest Profet Ieremia era atât de ocupat, Dumnezeu a vrut să-i dea un colaborator. Nici nu a fost decât o ușoară ușurare când la Ierusalim Ieremia a devenit conștient că Duhul Sfânt vorbea printr-o altă gură în armonie cu el însuși; căci prin acest mijloc adevărul învățăturii sale a fost confirmat. În al treisprezecelea an al lui Iosia, Ieremia și-a asumat slujba profetică: (Ieremia 1:2:) rămân optsprezece ani: adaugă cei unsprezece ani ai lui Ioiachim și va face douăzeci și nouă: apoi adaugă încă un an și cinci mai mulți și vom avea treizeci și cinci de ani. Aceasta a fost deci provincia sa grea, să strige continuu timp de treizeci și cinci de ani către cei surzi, ba chiar către cei nebuni. Dumnezeu, așadar, ca să-și ajute slujitorul, i-a dat un aliat care să învețe aceleași lucruri la Babilon pe care Ieremia nu încetase să le proclame la Ierusalim. El a folosit nu numai captivii, ci și restul poporului care mai rămăsese în cetate și în țară. Cât despre captivi, această confirmare le era necesară: căci aveau profeți falși acolo, după cum aflăm din Ieremia 29:21; era Ahab, fiul lui Kolaia, și Zedechia, fiul lui Maaseia; ei se lăudau cu mândrie că erau înzestrați cu Duhul revelației; promiteau poporului minuni, își băteau joc de moliciunea celor care își părăsiseră țara, spuneau că erau hotărâți să lupte până la capăt și să-și riște viețile mai degrabă decât să renunțe de bunăvoie la moștenirea promisiunii divine. În acest fel îi insultau pe captivi. După aceea a fost Șemaia Nehelamitul (Ieremia 29:24), care i-a scris marelui preot Țefania și l-a mustrat pentru că era nepăsător și neglijent, deoarece nu-l pedepsea sever pe Ieremia ca pe un impostor și un fanatic și un intrus fals în slujba profetică. Deoarece, așadar, Diavolul avea agenții săi ocupați acolo, Dumnezeu și-a staționat Profetul acolo și de aceea vedem cât de util, ba chiar cât de necesar a fost ca Ezechiel să-și îndeplinească slujba profetică acolo. Dar utilitatea instrucțiunilor sale s-a extins mult mai departe, deoarece cei de la Ierusalim au fost obligați să asculte profețiile pe care Ezechiel le rostea în Chaldeea. Când au văzut că profețiile sale erau de acord cu cele ale lui Ieremia, s-a întâmplat în mod necesar ca ei să cerceteze măcar cauza acestei coincidențe. Căci nu este natural ca un Profet la Ierusalim și altul în Chaldeea să rostească profețiile lor, ca să zicem așa, în aceeași cheie, exact cum doi cântăreți își unesc vocile în armonie unul cu celălalt. Căci nicio melodie nu poate fi concepută mai perfect completă decât cea care apare între acești doi slujitori ai lui Dumnezeu. Acum vedem sensul a ceea ce spune Profetul nostru despre 'ani'. În al treizecilea an: apoi în a patra lună (cuvântul lună fiind înțeles) și în a cincea zi a lunii, când eram printre captiviÎn continuare, Calvin abordează semnificația locației lui Ezechiel printre captivi.
El spune: când eram printre captivi. În timp ce unii explică cu pricepere cuvintele Profetului, ei cred că el nu era în realitate în mijlocul exilaților, ci raportează acest lucru la o viziune, ca și cum, când folosește cuvântul 'printre', însemnând 'în mijloc', sensul său ar putea fi că era în adunarea întregului popor: dar intenția sa este cu totul alta, căci folosește fraza de mai sus pentru a arăta că era un exilat împreună cu ceilalți și totuși că spiritul profetic i-a fost acordat în acea țară poluată. De aceea cuvintele 'printre captivi' sau 'în mijlocul captivilor' nu înseamnă adunarea, ci pur și simplu povestesc că, deși Profetul era departe de Țara Sfântă, totuși mâna lui Dumnezeu era întinsă spre el acolo, ca să poată excela în darul profetic. De aceea este respinsă nebunia celor care neagă Profetului nostru posedarea oricărui spirit de revelație înainte de a merge în exil. Deși ei nu greșesc atât de mult prin greșeală și ignoranță, cât prin prostie voită; căci evreii nu au luat nimic atât de rău ca gândul că Dumnezeu domnește dincolo de pământul sfânt. Până astăzi, într-adevăr, ei sunt împietriți, deoarece sunt împrăstiați prin întreaga lume și risipiți prin toate regiunile și totuși păstrează mult din mândria lor antică. Dar atunci, când exista vreo nădejde de întoarcere, această profanare li se părea abia tolerabilă, dacă adevărul lui Dumnezeu trebuia să strălucească altundeva decât în pământul sfânt, dar mai ales în Templu. Profetul arată atunci că a fost chemat la slujba de instruire când era în mijlocul exilaților și unul dintre ei. Bunătatea inestimabilă a lui Dumnezeu este vizibilă în aceasta, deoarece L-a chemat pe Profet, ca să zicem așa, din abis: căci Babilonul era un abis profund: de aceea Duhul lui Dumnezeu a ieșit cu propriul său instrument, adică l-a adus la iveală pe acest om, care trebuia să fie slujitorul și vestitorul atât al răzbunării Sale, cât și al favorii Sale. Vedem, așadar, cum Dumnezeu a scos în mod minunat lumină din întuneric, când Profetul nostru a fost chemat la slujba sa în timpul exilului. Între timp, deși doctrina sa trebuia să fie utilă evreilor care mai rămăseseră în această țară, totuși Dumnezeu a vrut ca ei să nu se întoarcă la El fără vreun semn al rușinii lor. Căci, deoarece disprețuiseră toate profețiile care fuseseră rostite acasă, în Templu, în Sanctuar și pe Muntele Sion, aceste profeții trebuiau acum să iasă din acea țară blestemată și de la un învățător care era scufundat, după cum am spus, în acel abis profund. Vedem atunci că Dumnezeu a pedepsit disprețul lor nelegiuit față de instrucțiunile Sale, nu fără a-i pune la rușine. Timp îndelungat Isaia își îndeplinise slujba profetică; apoi a venit Ieremia: dar poporul a rămas mereu așa cum era înainte. Deoarece, așadar, profeția care curgea liber din însăși izvorul era disprețuită de evrei, Dumnezeu a ridicat un Profet în Chaldeea. Acum, așadar, vedem sensul deplin al clauzei.Calvin trece în revistă temele principale ale profeției lui Ezechiel.
Înainte de a proceda mai departe, voi atinge pe scurt [2]subiectele pe care le tratează Ezechiel. El are toate lucrurile în comun cu Ieremia, după cum am spus, cu această particularitate, că denunță ultima măcelărire împotriva poporului, deoarece ei nu încetau să adune fărădelege peste fărădelege și astfel aprindeau tot mai mult și mai mult răzbunarea lui Dumnezeu. El îi amenință, așadar, și nu o singură dată, deoarece împietrirea poporului era atât de mare, încât nu era suficient să rostească amenințările lui Dumnezeu de trei sau patru ori, decât dacă le-ar impresiona continuu. Dar, în același timp, arată cauzele pentru care Dumnezeu a hotărât să-și trateze poporul atât de sever; și anume, deoarece erau contaminați cu multe superstiții, deoarece erau perfizi, lacomi, cruzi și plini de jaf, dedați luxului și depravați de poftă: toate acestea sunt unite de Profetul nostru, ca să arate că răzbunarea lui Dumnezeu nu este prea severă, deoarece poporul ajunsese la culmea ultimă a nelegiuirii și a întregii răutăți. În același timp, le oferă, ici și colo, un oarecare gust al milei lui Dumnezeu. Căci toate amenințările sunt zadarnice, dacă nu se ține o promisiune de favoare. Ba chiar, răzbunarea lui Dumnezeu, de îndată ce este arătată, îi duce pe oameni la disperare, iar disperarea îi aruncă în nebunie: căci de îndată ce cineva înțelege mânia lui Dumnezeu, este neapărat agitat și apoi, ca o fiară furioasă, duce război cu Dumnezeu însuși. Din acest motiv, am spus că toate amenințările sunt zadarnice fără un gust al milei lui Dumnezeu. Profeții argumentează întotdeauna cu oamenii cu singura intenție de a-i trezi la pocăință, pe care nu o puteau realiza niciodată dacă Dumnezeu nu putea fi împăcat cu cei care fuseseră înstrăinați de El. Aceasta este deci rațiunea pentru care Profetul nostru, ca și Ieremia, când mustră poporul, își temperează asprimea prin interpunerea promisiunilor. El profețește și împotriva națiunilor păgâne, ca Ieremia, mai ales împotriva copiilor lui Amon, moabiților, tirienilor, egiptenilor și asirienilor. (Ieremia 26-29.) Dar din capitolul patruzeci tratează mai pe deplin și mai amplu despre restaurarea Templului și a cetății. El anunță acolo în mod expres că va apărea o nouă stare a poporului, în care atât demnitatea regală va înflori din nou, cât și preoția își va recăpăta excelența antică și, până la sfârșitul cărții, dezvăluie binefacerile singulare ale lui Dumnezeu, care trebuiau să fie sperate după încheierea celor șaptezeci de ani. Aici este util să ne amintim ce am observat în cazul lui Ieremia: (Ieremia 28: în timp ce profeții falși promiteau poporului o întoarcere după trei sau cinci ani, profeții adevărați preziceau ce se va întâmpla cu adevărat, ca poporul să se supună cu răbdare lui Dumnezeu și ca lungimea timpului să nu întrerupă supunerea lor calmă la corecțiile Sale drepte.
Considerați
Consideră
Calvin reflectă asupra deschiderii cerurilor.
El spune, cerurile au fost deschise și am văzut viziuni ale lui Dumnezeu. Dumnezeu își deschide cerurile, nu că ele sunt deschise în realitate, ci când, îndepărtând orice obstacol, permite ochiului credinciosului să pătrundă chiar până la slava Sa cerească; căci dacă cerurile ar fi crăpate de o mie de ori, totuși ce mare strălucire trebuie să fie să ajungă la slava lui Dumnezeu? Soarele ni se pare mic, totuși depășește cu mult pământul ca mărime. Apoi celelalte planete, cu excepția lunii, sunt toate ca niște scântei mici, și tot așa stelele. Deoarece, așadar, lumina însăși se întunecă înainte ca privirea noastră să pătrundă atât de departe, cum poate privirea noastră să urce la slava de neînțeles a lui Dumnezeu? Rezultă, așadar, că atunci când Dumnezeu deschide cerurile, El dă și o nouă vedere slujitorilor Săi, pentru a suplini lipsa lor de a străpunge nu numai spațiul intermediar, ci chiar a zecea sau a suta parte a acestuia. Astfel, când Ștefan a văzut cerurile deschise (Faptele 7:56), ochii săi au fost fără îndoială iluminați cu puteri neobișnuite de a percepe mult mai mult decât pot vedea oamenii. Astfel, la botezul lui Hristos, cerurile au fost deschise (Matei 3:16), adică Dumnezeu a făcut ca lui Ioan Botezătorul să i se pară ca și cum ar fi fost purtat deasupra norilor. În acest sens folosește Profetul cuvintele, cerurile au fost deschise. El adaugă, [3]am văzut viziuni ale lui Dumnezeu. Unii cred că aceasta înseamnă viziuni preeminente, deoarece orice lucru excelent este numit în Scriptură divin, precum munții și copacii înalți sunt numiți munți și copaci ai lui Dumnezeu; dar aceasta pare prea blând. Nu mă îndoiesc că el numește inspirația profetică 'viziuni ale lui Dumnezeu' și astfel mărturisește că a fost trimis de Dumnezeu, deoarece și-a lepădat, ca să zicem așa, infirmitățile umane când Dumnezeu i-a încredințat slujba de instructor. Și nu trebuie să ne mirăm că folosește această frază, deoarece se credea de necrezut ca vreun profet să poată apărea din Chaldeea. Natanael a întrebat dacă poate ieși ceva bun din Nazaret și totuși Nazaretul era în Țara Sfântă. Cum ar putea atunci evreii să fie convinși că lumina doctrinei cerești putea străluci în Chaldeea și că vreo mărturie a harului lui Dumnezeu putea izvorî de acolo? și că acolo Dumnezeu exercita judecata prin gura unui Profet? Acest lucru nu ar fi fost niciodată crezut dacă chemarea lui Dumnezeu nu ar fi fost marcată într-un mod semnal și deosebit. Deoarece adaugă apoi că acesta a fost al cincilea an al captivității regelui Ioiachin (sau Ieconia sau Iehania), este clar că prin aceste cuvinte însuși el mustră obstinația poporului. Căci când Dumnezeu ne necăjește sever, la început suntem mult agitați, dar treptat devenim în mod necesar supuși. Deoarece, totuși, voința poporului nu a fost înfrântă în acești cinci ani, deducem că ei au perseverat în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Nici nu îi cruță pe cei care au rămas la Ierusalim, căci aceștia își luau meritul pentru că nu au mers în exil cu frații lor și astfel îi disprețuiau, după cum găsim adesea la Ieremia. Deoarece, așadar, cei care au rămas acasă se mulțumeau pe ei înșiși și își considerau soarta cea mai bună, Profetul marchează aici timpul, deoarece era necesar să le potolească ferocitatea și, deoarece rezistau profețiilor lui Ieremia, să folosească un al doilea ciocan ca să fie complet zdrobiți. Aceasta este rațiunea pentru care vorbește despre al cincilea an al captivității regelui Ioiachin.
Răspunde
1. Cum te încurajează faptul de a ști că Dumnezeu a chemat un profet în exil atunci când te simți departe de împrejurările spirituale familiare?
2. În ce feluri ar putea întări acordul dintre Ieremia și Ezechiel încrederea ta în cuvântul consistent al lui Dumnezeu?
3. Unde simți că Dumnezeu te invită să asculți mai atent glasul Său chiar și în circumstanțe dificile?
Roagă-te
O, Doamne suveran, care prin Duhul Tău ai descoperit profetului carul tronului Tău, înalt deasupra firmamentului, cu roți pline de ochi și făpturi vii mișcându-se la porunca Ta, dăruiește-ne harul de a privi slava Ta neîngrădită chiar și în pământul exilului nostru. Susține-ne prin credincioșia legământului Tău, ca să putem urmări rotirile căilor providenței Tale și să ne închinăm înaintea asemănării slavei Domnului. Întărește inimile noastre prin același Duh, ca să primim cuvântul Tău de îndreptare și să ne odihnim în mila care își păstrează o rămășiță pentru Sine. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →