← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 39-40 — cu Ioan Calvin

Psalmii 39-40Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În clipele liniștite ale reflecției, ne întoarcem la perspectivele profunde ale lui Ioan Calvin, pe măsură ce el dezvăluie adâncimile sufletului omenesc prin Psalmi. Comentariul lui Calvin ne invită într-un spațiu unde răbdarea întâlnește marginile crude ale durerii, îndrumându-ne spre o încredere mai adâncă în divin. Astăzi, pe măsură ce explorăm capitolele 39 și 40, descoperim cum cuvintele antice vorbesc încă despre luptele noastre moderne cu tăcerea, suferința și predarea. Înțelepciunea lui Calvin luminează calea de la plângere la comuniune, amintindu-ne că chiar și în fragilitatea noastră, prezența lui Dumnezeu oferă speranță și restaurare. Să călătorim împreună cu acest teolog venerat, permițând cuvintelor sale să ne modeleze inimile.
Citește

Citire

Pregătește-ți inima să întâlnească Cuvântul viu, pe măsură ce citim împreună Psalmii 39 și 40. Permite strigătelor sincere ale psalmistului și rezoluțiilor sale liniștite să te învăluie. Observă tensiunea dintre tăcere și vorbire, dintre disperare și speranță. Pe măsură ce asculți, invită Duhul să evidențieze ceea ce Dumnezeu dorește să vorbească în propria ta poveste astăzi.
Studiu
Calvin începe prin a examina hotărârea atentă a lui David de a-și păzi limba. 1. Am zis: Voi lua seama la căile mele. David explică și ilustrează mărimea durerii sale prin această împrejurare, că, împotriva înclinației și hotărârii sale, a izbucnit în cele mai aspre plângeri. Sensul substanțial este că, deși își supusese inima la răbdare și hotărâse să păstreze tăcerea, totuși violența durerii sale a fost atât de mare încât l-a forțat să-și încalce hotărârea și i-a smuls, dacă putem spune așa, expresii care indică faptul că cedase unui grad necuvenit de durere. Expresia 'am zis' nu înseamnă întotdeauna ceea ce este exprimat în cuvinte, ci este adesea folosită pentru a indica scopul inimii și, de aceea, cuvintele 'în inimă' sunt uneori adăugate. David, așadar, nu înseamnă că s-a lăudat cu fortitudinea și constanța sa și le-a afișat înaintea oamenilor, ci că înaintea lui Dumnezeu era, prin meditație continuă, bine fortificat și pregătit să îndure cu răbdare ispitele prin care era acum asaltat. Trebuie să marcăm în mod deosebit grija prin care se distingea. Nu fără motiv era atât de concentrat pe exercitarea vegherii asupra sa. A făcut-o pentru că era conștient de propria slăbiciune și, de asemenea, cunoștea bine dispozitivele multiple ale Satanei. Prin urmare, privea la dreapta și la stânga și veghea din toate părțile, ca nu cumva ispita strecurându-se asupra lui pe neașteptate din orice parte să ajungă până la inima sa. Accesul la ea ar fi fost atunci imposibil, deoarece era închisă din toate părțile, dacă severitatea extremă a durerii sale nu l-ar fi copleșit și nu i-ar fi rupt hotărârea. Când spune 'voi păzi gura mea cu un căluș, ca să nu păcătuiesc cu limba mea', nu trebuie înțeles ca și cum ar putea cu greu să-și rețină și să-și ascundă durerea (căci este doar prefăcătorie pentru un om să arate prin înfățișare și vorbire aparența blândeții când inima încă se umflă de mândrie); dar deoarece nu există nimic mai alunecos sau mai liber decât limba, David declară că s-a străduit să-și înfrâneze atât de atent afecțiunile, încât nici măcar un cuvânt să nu scape de pe buzele sale care să trădeze cea mai mică nerăbdare. Iar acel om trebuie într-adevăr să fie înzestrat cu o fortitudine singulară care reține cu sinceritate și deliberat limba sa, care este atât de predispusă la eroare. Cât despre ceea ce urmează, 'în timp ce cel rău stă înaintea mea', se înțelege în general ca și cum David și-ar fi ascuns durerea, ca să nu dea prilej de blasfemie celor răi, care, de îndată ce văd copiii lui Dumnezeu căzând sub greutatea necazurilor lor, izbucnesc cu insolență în derâdere împotriva lor, ceea ce echivalează cu un dispreț față de Dumnezeu însuși. Dar mi se pare mie că prin termenul 'stă', David a vrut să exprime ceva mai mult, — că chiar și atunci când vedea pe cei răi stăpânind, exercitând autoritate și înălțați la cinste, a hotărât să nu rostească nici un cuvânt, ci să îndure cu răbdare sărăcia și nedemnitatea care altfel întristează și chinuiesc nu puțin chiar pe oamenii buni. Prin urmare, el nu spune doar că atunci când era în prezența celor răi s-a reținut, ca să nu fie supus disprețului lor, ci că chiar și atunci când cei mai răi dintre oameni prosperau și, mândri de rangul lor înalt, disprețuiau pe alții, era pe deplin hotărât în mintea sa să nu fie tulburat de aceasta. Prin aceasta arată foarte clar că era atât de înconjurat de oameni răi, mereu gata de rău, încât nu putea suspina liber fără ca suspinul său să nu fie făcut subiect de ridicol și dispreț. Deoarece, așadar, a fost atât de greu pentru David să-și rețină limba, ca să nu păcătuiască cedând la plângeri, să învățăm din exemplul său, ori de câte ori necazurile ne supără, să ne străduim cu ardoare să ne moderăm afecțiunile, ca nicio expresie nelegiuită de nemulțumire împotriva lui Dumnezeu să nu ne scape. Calvin ilustrează apoi focul intern al durerii suprimate. 3. Inima mea s-a înfierbântat înlăuntrul meu. El ilustrează acum mărimea durerii sale prin introducerea unei comparații, spunându-ne că durerea sa, fiind suprimată intern, a devenit cu atât mai înflăcărată, până când pasiunea arzătoare a sufletului său a continuat să crească în putere. Din aceasta putem învăța lecția foarte folositoare că, cu cât cineva se străduiește mai mult să asculte de Dumnezeu și își folosește toate eforturile pentru a atinge exercițiul răbdării, cu atât mai viguros este asaltat de ispitire: căci Satana, în timp ce nu este atât de supărător pentru cei indiferenți și nepăsători și rareori se uită la ei, își afișează toate forțele în aranjament ostil împotriva acelui individ. Dacă, așadar, în orice moment simțim emoții arzătoare luptând și ridicând o agitație în piepturile noastre, trebuie să ne amintim acest conflict al lui David, ca curajul nostru să nu ne părăsească sau cel puțin ca infirmitatea noastră să nu ne împingă în disperare. Exhalațiile uscate și fierbinți pe care soarele le face să se ridice vara, dacă nimic nu s-ar întâmpla în atmosferă pentru a le obstrucționa progresul, s-ar ridica în aer fără agitație; dar când nori intervenienți împiedică ascensiunea lor liberă, apare un conflict, din care se produc tunetele. Este similar cu privire la cei evlavioși care doresc să-și ridice inimile la Dumnezeu. Dacă s-ar resemna imaginațiilor deșarte care apar în mințile lor, s-ar putea bucura de un fel de libertate nerestricționată de a se lăsa în voia fiecărei fantezii; dar deoarece ei se străduiesc să reziste influenței lor și caută să se consacre lui Dumnezeu, obstrucțiile care apar din opoziția cărnii încep să-i tulbure. Ori de câte ori, așadar, carnea își va pune eforturile și va aprinde un foc în inimile noastre, să știm că suntem exercitați cu același tip de ispitire care a cauzat atât de multă durere și necaz lui David. La sfârșitul versetului el recunoaște că severitatea afecțiunii cu care a fost vizitat l-a învins în cele din urmă și că a permis ca cuvinte nebunești și necugetate să treacă de pe buzele sale. În propria sa persoană ne pune înainte o oglindă a infirmității umane, ca, fiind avertizați de pericolul la care suntem expuși, să învățăm la timp să căutăm protecție sub umbra aripilor lui Dumnezeu. Când spune că a vorbit cu limba sa, nu este un mod de exprimare superfluu, ci o mărturisire adevărată și mai deplină a păcatului său, în sensul că nu numai că cedase la murmurarea păcătoasă, ci rostise chiar plângeri puternice. Calvin arată cum David revine la o postură de speranță în Dumnezeu. 7. Și acum, Doamne! ce aștept? David, după ce a recunoscut că inima sa fusese prea mult sub influența emoției arzătoare și impetuoase, din care experimentase o mare neliniște, revine acum la o stare calmă și așezată a minții; și din aceasta ceea ce am afirmat mai înainte devine și mai evident, și anume că acest psalm constă parțial din rugăciuni potrivite și parțial din plângeri necugetate. Am spus că David începe aici să se roage corect. Este adevărat că și oamenii lumești simt uneori exact în același mod în care David recunoaște aici că a simțit; dar cunoașterea propriei deșertăciuni nu îi duce atât de departe încât să caute sprijin substanțial în Dumnezeu. Dimpotrivă, ei se fac mai degrabă insensibili în mod voit, ca să se poată lăsa netulburați în propria deșertăciune. Putem învăța din acest pasaj că niciun om nu caută pe Dumnezeu cu scopul de a depinde de El și de a-și odihni speranța în El, până când nu este făcut să-și simtă propria fragilitate, da, și chiar adus la nimic. Există o forță tacită mare în adverbul 'acum', ca și cum David ar fi spus: Lingușirea și imaginațiile deșarte prin care mințile oamenilor sunt ținute în somnul securității nu mă mai înșală, dar acum sunt pe deplin conștient de condiția mea. Dar trebuie să mergem dincolo de această etapă elementară; căci nu este suficient ca, fiind treziți de un sentiment al infirmității noastre, să căutăm cu frică și tremur să ne cunoaștem datoria, decât dacă în același timp Dumnezeu Se manifestă nouă, pe care singur toată așteptarea noastră ar trebui să depindă. Prin urmare, deoarece nu servește la niciun scop ca oamenii lumești să fie convinși de deșertăciunea lor totală, pentru că, deși convinși de aceasta, nu se îmbunătățesc niciodată prin ea, să învățăm să mergem înainte și să facem progrese și mai mari, pentru ca, fiind ca și cum am fi morți, să fim înviați de Dumnezeu, a cărui slujbă particulară este să creeze toate lucrurile din nimic; căci omul atunci încetează să fie deșertăciune și începe să fie cu adevărat ceva, când, ajutat de puterea lui Dumnezeu, aspiră la lucrurile cerești.
Considerați

Considerare

Calvin încheie prin a evidenția reverența datorată judecăților lui Dumnezeu. 9. Am fost mut. Aici David se blamează, pentru că nu păstrase acea tăcere pe care, după cum am văzut deja, violența durerii sale l-a forțat să o rupă. Când spune atunci că a fost mut, nu înseamnă aceasta ca o laudă a reținerii uniforme și perseverente pe care o exercitase asupra sa. Este mai degrabă o corectare a erorii sale, ca și cum, reproșându-și propria nerăbdare, ar fi vorbit în sine în acest fel: Ce faci? Ți-ai impus ție însuți tăcerea, și acum murmuri cu mândrie împotriva lui Dumnezeu; ce vei câștiga prin această prezumție? Avem aici o lecție foarte folositoare și instructivă; căci nimic nu este mai potrivit pentru a reține paroxismele violente ale durerii decât amintirea că avem de-a face nu cu un om muritor, ci cu Dumnezeu, care va menține întotdeauna propria Sa dreptate în opoziție cu tot ceea ce oamenii ar putea spune împotriva ei în plângerile lor murmurânde și chiar în acuzațiile lor furioase. Care este motivul pentru care majoritatea oamenilor aleargă la un asemenea exces în nerăbdarea lor, dacă nu pentru că uită că, făcând astfel, îndrăznesc să pledeze o controversă cu Dumnezeu? Astfel, în timp ce unii atribuie toate nenorocirile lor norocului, iar alții oamenilor, iar alții le explică printr-o varietate de cauze sugerate de propria lor fantezie, în timp ce abia unul din o sută recunoaște în ele mâna lui Dumnezeu, ei își permit să se lase în voia plângerii amare, fără să se gândească vreodată că făcând astfel Îl ofensează pe Dumnezeu. David, dimpotrivă, pentru a subjuga orice dorință nelegiuită și exces păcătos, se întoarce la Dumnezeu și hotărăște să păstreze tăcerea, pentru că necazul pe care îl suferă acum a provenit de la Dumnezeu. Deoarece David, care a fost astfel încercat cu cele mai severe încercări, a hotărât totuși să păstreze tăcerea, să învățăm din aceasta că unul dintre exercițiile principale ale credinței noastre este să ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu și să ne supunem judecăților Sale fără murmur sau plângere. Trebuie observat că oamenii se supun cu smerenie și calm lui Dumnezeu numai atunci când sunt convinși nu numai că El face prin puterea Sa atotputernică tot ceea ce Îi place, ci că El este și un Judecător drept; căci deși cei răi simt că mâna lui Dumnezeu este asupra lor, totuși, deoarece Îl acuză de cruzime și tiranie, nu încetează să reverse blasfemii oribile împotriva Lui. Între timp, David privește judecățile ascunse ale lui Dumnezeu cu o asemenea reverență și uimire, încât, mulțumit doar cu voia Sa, consideră păcătos să deschidă gura pentru a rosti un singur cuvânt împotriva Lui.
Răspunde

Răspuns

Unde în viața ta te invită Dumnezeu să practici tăcerea veghetoare mai degrabă decât plângerea pripită? Cum ar putea amintirea scurtimei zilelor tale să-ți remodeleze răspunsul la suferința prezentă? În ce domeniu ești chemat să-ți predai întrebările dreptății scopurilor ascunse ale lui Dumnezeu?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care ai măsurat zilele pelerinajului nostru și ai orânduit toți pașii noștri în înțelepciunea Ta suverană, învață-ne să ne păzim buzele în mijlocul necazului și să ne punem nădejdea numai în Tine. Liniștește inimile noastre neliniștite prin Duhul Tău, ca să așteptăm cu răbdare izbăvirea Ta, să ne mărturisim tânguirile și să ne odihnim în credincioșia legământului Tău. Prin Isus Hristos Mântuitorul nostru, întărește încrederea noastră în judecățile Tale drepte și umple gurile noastre cu cântări noi de laudă. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →