← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Isaia

Is 27-28 — cu Matei Henry

Isaia 27-28Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul lui Matei Henry la Isaia oferă o perspectivă bogată asupra lucrării lui Dumnezeu cu poporul său în mijlocul judecății și al restaurării. În capitolele 27 și 28, Henry urmărește grija suverană a Domnului pentru biserică, disciplina sa măsurată și promisiunea rodniciei viitoare. Lecția de astăzi ne invită să zăbovim asupra reflecțiilor lui Henry pentru ca promisiunile străvechi să ne întărească încrederea prezentă. Pe măsură ce deschidem textul împreună, Duhul să lumineze atât cuvintele profetului cât și expunerea lui Henry pentru creșterea noastră în har.
Citește
Așază-te într-un loc liniștit și citește Isaia 27–28 cu încetineală. Observă imaginile cu via, leviatanul și chemarea trâmbiței care adună pe cei risipiți. Lasă promisiunile de protecție și avertismentele disciplinei să vorbească propriei tale umblări cu Dumnezeu. Fă o pauză după fiecare secțiune pentru a simți pulsul milei care străbate judecățile.
Studiu

Studiază

Henry începe prin a examina judecata Domnului asupra vrăjmașilor bisericii sale. I. Despre judecata asupra vrăjmașilor bisericii lui Dumnezeu (v. 1), necaz pentru cei ce o necăjesc, 2 Tes. i. 6. Când Domnul iese din locul său ca să pedepsească pe locuitorii pământului (cap. xxvi. 21), va fi sigur că îl va pedepsi pe leviatan, balaurul care este în mare, orice tiran mândru și asupritor, care este groaza celor puternici și, asemenea leviatanului, este atât de fioros încât nimeni nu îndrăznește să-l trezească, iar inima lui este tare ca piatra, și când se ridică, cei puternici se tem, Iov xli. 10, 24, 25. Biserica are mulți vrăjmași, dar de obicei unul mai formidabil decât ceilalți. Așa a fost Sanherib în vremea lui, și Nebucadnețar în a sa, și Antioh în a sa; așa a fost Faraon mai înainte, și este numit leviatan și balaur, cap. li. 9; Ps. lxxiv. 13, 14; Ezec. xxix. 3. Biserica Noului Testament și-a avut leviatanii ei; citim despre un balaur mare și roșu gata să o înghită, Apoc. xii. 3. Aceste puteri persecutorii și răuvoitoare sunt comparate aici cu leviatanul pentru mărime, putere și zarva mare pe care o fac în lume, — cu balaurii pentru mânia și furia lor, — cu șerpii, șerpi străpungători, pătrunzători în sfaturile lor, iuți în mișcările lor, și care, odată ce și-au băgat capul, vor înfășura curând întregul trup, — trecând ca o bară (așa marginea), stând în calea tuturor vecinilor și împiedicându-i, — cu șerpi strâmbi, subtili și insinuanți, dar perversi și răuvoitori. Prinții mari și puternici, dacă se împotrivesc poporului lui Dumnezeu, sunt socotiți de Dumnezeu ca balauri și șerpi, ciuma omenirii; și Domnul îi va pedepsi la timpul cuvenit. Ei sunt prea mari pentru ca oamenii să se ocupe de ei și să-i tragă la răspundere, și de aceea marele Dumnezeu va lua lucrul în mâinile sale. El are o sabie dureroasă, mare și puternică, cu care să execute judecata asupra lor când măsura nelegiuirii lor este plină și ziua lor a venit să cadă. Este exprimat cu emfază în original: Domnul cu sabia sa, cea crudă, cea mare și cea puternică, va pedepsi pe acest criminal greoi și nestăpânit; și va fi o pedeapsă capitală: El va ucide balaurul care este în mare; căci plata păcatului său este moartea. Aceasta nu va fi doar o prevenire a răului pe care l-ar mai face, ca uciderea unei fiare sălbatice, ci o pedeapsă dreaptă pentru răul pe care l-a făcut, ca punerea la moarte a unui trădător sau rebel. Dumnezeu are o sabie puternică pentru a face aceasta, o varietate de judecăți suficiente să smerească pe cei mai mândri și să frângă pe cei mai puternici dintre vrăjmașii săi; și o va face când vine ziua execuției: În ziua aceea va pedepsi, ziua sa care vine, Ps. xxxvii. 13. Aceasta se aplică la victoriile spirituale obținute de Domnul nostru Isus asupra puterilor întunericului. El nu doar a dezarmat, a jefuit și a alungat pe stăpânitorul acestei lumi, ci cu sabia sa puternică, virtutea morții sale și propovăduirea evangheliei sale, distruge și va distruge pe cel ce avea puterea morții, adică diavolul, acel mare leviatan, acel șarpe vechi, balaurul. El va fi legat, ca să nu mai înșele neamurile, și aceasta este o pedeapsă pentru el (Apoc. xx. 2, 3); și la urmă, pentru că a înșelat neamurile, va fi aruncat în lacul de foc, Apoc. xx. 10. Henry se îndreaptă apoi spre grija gingașă pe care Dumnezeu o exercită asupra viei sale. 1. Că ea este via lui Dumnezeu și se află sub grija sa deosebită, v. 2, 3. Ea este, în ochii lui Dumnezeu, o vie de vin roșu. Lumea este ca un pustiu neroditor și fără valoare; dar biserica este împrejmuită ca o vie, un loc deosebit și de preț, căruia i se acordă mare grijă și mare osteneală, și din care se culeg roade prețioase, cu care se cinstește pe Dumnezeu și pe oameni. Este o vie de vin roșu, dând cele mai bune și mai alese struguri, arătând reforma bisericii, că acum aduce roadă bună lui Dumnezeu, pe când mai înainte aducea roadă pentru sine sau aducea struguri sălbatici, cap. v. 4. Acum Dumnezeu are grijă, (1.) De siguranța acestei vii: Eu, Domnul, o păzesc. El spune aceasta ca lăudându-se că este și s-a angajat să fie păzitorul lui Israel. Cei ce aduc roadă lui Dumnezeu sunt și vor fi totdeauna sub protecția sa. El spune aceasta ca să ne asigure că vor fi așa: Eu, Domnul, care pot face toate lucrurile, dar nu pot minți nici înșela, o păzesc; ca să nu i se facă vreun rău, o voi păzi zi și noapte. Via lui Dumnezeu în această lume este mult expusă la vătămare; sunt mulți care ar vrea să-i facă rău, să o calce în picioare și să o pustiască (Ps. lxxx. 13); dar Dumnezeu nu va îngădui niciun rău sau pagubă reală, decât ceea ce va întoarce spre bine. O va păzi neîncetat, zi și noapte, și nu fără nevoie, căci vrăjmașii sunt neodihniți în planurile și încercările lor împotriva ei, și, zi și noapte, caută prilej să-i facă vreun rău. Dumnezeu o va păzi în noaptea necazului și a prigonirii, și în ziua păcii și a prosperității, ale căror ispite nu sunt mai puțin primejdioase. Poporul lui Dumnezeu va fi păzit nu doar de ciuma care umblă în întuneric, ci de pieirea care pustiește la amiază, Ps. xci. 6. Această vie va fi bine împrejmuită. (2.) De rodnicia acestei vii: O voi uda în fiecare clipă, și totuși nu va fi udată peste măsură. Roua liniștită și tăcută a harului și binecuvântării lui Dumnezeu va coborî neîncetat asupra ei, ca să aducă multă roadă. Avem nevoie de udarea constantă și neîncetată a harului divin; căci, dacă acesta este retras vreodată, ne ofilim și ajungem la nimic. Dumnezeu își udă via prin slujirea Cuvântului prin slujitorii săi profeții, a căror învățătură va picura ca roua. Pavel sădește, Apolo udă, dar Dumnezeu dă creșterea; căci fără el, priveghetorul veghează și plugarul udă în zadar. Henry consideră apoi cum Dumnezeu își invită poporul să facă pace cu el. 2. Că, deși uneori se ceartă cu poporul său, totuși, la supunerea lor, se va împăca cu ei, v. 4, 5. Mânia nu este în el față de via sa; deși întâlnește în ea multe lucruri care îl supără, totuși nu caută prilejuri împotriva ei, nici nu este aspru să marcheze ce este greșit în ea. Este adevărat că dacă găsește în ea mărăcini și spini în loc de viță, și ei se ridică în luptă împotriva lui (căci ceea ce în vie nu este pentru el este împotriva lui), îi va călca în picioare și îi va arde; dar altfel, 'Dacă sunt mânios pe poporul meu, ei știu ce cale să ia; să se smerească, să se roage și să caute fața mea, și astfel să apuce tăria mea cu dorința sinceră de a face pace cu mine, și mă voi împăca curând cu ei, și toate vor fi bine.' Dumnezeu vede păcatele poporului său și este nemulțumit de ele; dar, la pocăința lor, își întoarce mânia. Aceasta poate fi foarte bine înțeleasă ca un rezumat al doctrinei evangheliei, cu care biserica trebuie udată în fiecare clipă. (1.) Aici este presupusă o ceartă între Dumnezeu și om; căci aici este o luptă purtată și pace de făcut. Este o ceartă veche, de când a intrat păcatul. Este, din partea lui Dumnezeu, o ceartă dreaptă, dar din partea omului, cea mai nedreaptă. (2.) Aici este dată o invitație plină de har să rezolvăm această ceartă și să așezăm aceste lucruri în dezacord: 'Cel ce dorește să fie în pace cu Dumnezeu să apuce tăria lui, brațul său puternic, care este ridicat împotriva păcătosului ca să-l lovească de moarte; și prin rugăciune să oprească lovitura. Să se lupte cu mine, ca Iacov, hotărât să nu mă lase fără binecuvântare; și va fi Israel — un prinț cu Dumnezeu.' Mila iertătoare este numită puterea Domnului nostru; să apuce de aceea. Hristos este brațul Domnului, cap. liii. 1. Hristos răstignit este puterea lui Dumnezeu (1 Cor. i. 24); să-l apuce prin credință vie, ca un om care se scufundă prinde o ramură, sau o funie, sau o scândură, care este la îndemână, sau ca răufăcătorul a apucat coarnele altarului, crezând că nu este alt nume prin care poate fi mântuit, prin care poate fi împăcat. (3.) Aici este o funie cu trei fire de argumente ca să ne convingă să facem aceasta. [1.] Ni se dă timp și spațiu să o facem; căci mânia nu este în Dumnezeu; el nu se poartă cu noi cum se poartă oamenii mari cu inferiorii lor, când unul este vinovat și celălalt este în mânie. Oamenii în mânie nu-și iau timp de cugetare; este, la ei, doar un cuvânt și o lovitură. Oamenii furioși se mânie repede și sunt de neînduplecat când sunt supărați; un lucru mic îi provoacă și niciun lucru mic nu-i va potoli. Dar nu este așa cu Dumnezeu; el ia în considerare alcătuirea noastră, este încet la mânie, nu-și stârnește toată mânia și nu ceartă totdeauna. [2.] Este zadarnic să te gândești să te cerți cu el. Dacă persistăm în cearta noastră cu el și credem că ne putem susține partea, este ca și cum am pune mărăcini și spini înaintea unui foc mistuitor, care nu va opri deloc înaintarea lui, ci îl va face să ardă și mai aprins. Nu suntem un potrivnic egal pentru Atotputernicie. Vai deci de cel ce se ceartă cu Făcătorul său! El nu cunoaște puterea mâniei sale. [3.] Aceasta este singura cale, și este o cale sigură, spre împăcare: 'Să ia această cale ca să facă pace cu mine, și va face pace; și prin aceasta binele, tot binele, va veni la el.' Dumnezeu este gata să se împace cu noi dacă noi suntem gata să ne împăcăm cu el. Henry arată mai departe creșterea și rodnicia viitoare făgăduite lui Iacov. 3. Că biserica lui Dumnezeu în lume va fi un trup care crește și va ajunge la urmă un trup mare (v. 6): În vremurile viitoare (așa citesc unii), în vremurile de după, când aceste nenorociri vor fi trecut, sau în zilele evangheliei, zilele din urmă, el va face pe Iacov să prindă rădăcină, rădăcină mai adâncă decât oricând; căci biserica evangheliei va fi mai temeinic așezată decât a fost vreodată biserica iudaică și se va răspândi mai departe. Sau, El va face pe cei din Iacov care se întorc din robia lor, sau (cum citim) pe cei ce vin din Iacov, să prindă rădăcină în jos și să aducă roadă în sus, cap. xxxvii. 31. Ei vor fi statorniciți într-o stare prosperă, și atunci vor înflori și vor înmuguri și vor da perspective pline de nădejde ale unei mari creșteri; și așa va fi, căci vor umple fața lumii cu roadă. Mulți vor fi aduși în biserică, prozeliții vor fi numeroși, unii din toate neamurile dimprejur care vor fi pentru Dumnezeul lui Israel spre nume și laudă; și convertiții vor fi roditori în roadele neprihănirii. Propovăduirea evangheliei a adus roadă în toată lumea (Col. i. 6), roadă care rămâne, Ioan xv. 16.
Considerați

Cugetă

Henry reflectă asupra milei care temperează fiecare judecată trimisă asupra bisericii. II. Aici este multă milă amestecată cu această judecată; căci sunt oameni buni amestecați cu cei stricați și degenerați, o rămășiță după alegerea harului, asupra cărora Dumnezeu va avea milă și cărora le va arăta favoare: și aceste promisiuni par să arate spre toate nenorocirile bisericii, pentru care Dumnezeu a pregătit cu îndurare aceste alinări. Henry încheie descriind adunarea finală a copiilor risipiți ai lui Israel. 4. Deși Ierusalimul va fi pustiit și părăsit pentru o vreme, totuși va veni o zi când prietenii săi risipiți se vor întoarce la el din toate țările în care au fost împrăstiați (v. 12, 13); deși trupul națiunii este părăsit ca un popor fără pricepere, totuși cei ce sunt cu adevărat copii ai lui Israel vor fi adunați din nou, ca oile turmei când păstorii care i-au risipit sunt socotiți, Ezec. xxxiv. 10-19. Acum observă despre acești israeliți risipiți, (1.) De unde vor fi aduși: Domnul îi va scutura ca pe rod din pom sau îi va vântura ca pe grâu din spic. Îi va găsi și îi va despărți de cei printre care au locuit și cu care păreau a fi uniți, de la canalul râului Eufrat la nord-est, până la Nil, cursul Egiptului, care era la sud-vest — cei ce au fost duși în țara Asiriei și au fost robi acolo în țara vrăjmașilor lor, unde erau gata să piară de lipsă de cele necesare și gata să deznădăjduiască de izbăvire — și cei ce au fost izgoniți în țara Egiptului, unde mulți dintre cei lăsați în urmă, după robia din Babilon, s-au dus, împotriva poruncii exprese a lui Dumnezeu (Ier. xliii. 6, 7), și au trăit acolo ca izgoniți: Dumnezeu are milă păstrată pentru ei toți și o va arăta că, deși sunt izgoniți, nu sunt lepădați. (2.) În ce fel vor fi aduși înapoi: 'Vei fi adunat unul câte unul, nu în mulțimi, nu în cete care își croiesc drum cu forța; ci în tăcere și ca prin furiș, picând întâi unul, apoi altul.' Aceasta arată că rămășița care va fi mântuită este formată din puțini, și aceștia mântuiți cu greutate și ca prin foc, abia mântuiți; nu vor veni însoțiți, ci cum va trezi Dumnezeu duhul fiecărui om. (3.) Prin ce mijloace vor fi adunați: Marea trâmbiță va fi sunată și atunci vor veni. Proclamația lui Cirus de libertate pentru robi este această mare trâmbiță, care i-a trezit pe iudeii adormiți în robia lor ca să se miște; a fost ca sunetul trâmbiței de veselie, care a vestit anul de slobozenie. Aceasta se aplică atât la propovăduirea evangheliei, prin care păcătoșii sunt adunați la harul lui Dumnezeu, cei ce erau izgoniți și gata să piară (cei ce erau departe au fost aduși aproape; evanghelia vestește anul de îndurare al Domnului), cât și la trâmbița arhanghelului în ziua de apoi, prin care sfinții vor fi adunați la slava lui Dumnezeu, cei ce zăceau ca izgoniți în mormintele lor. (4.) Cu ce scop vor fi adunați: Ca să se închine Domnului pe muntele cel sfânt la Ierusalim. Când robii s-au adunat din nou și s-au întors în țara lor, lucrul principal la care au privit și primul lucru la care s-au apucat a fost închinarea lui Dumnezeu. Templul cel sfânt era în ruine, dar aveau muntele cel sfânt, locul altarului, Gen. xiii. 4. Libertatea de a ne închina lui Dumnezeu este cea mai de preț și mai de dorit libertate; și, după restricții și împrăstieri, un acces liber la casa sa ar trebui să ne fie mai binevenit decât un acces liber la casele noastre. Cei ce sunt adunați prin sunetul trâmbiței evangheliei sunt aduși să se închine lui Dumnezeu și adăugați la biserică; și marea trâmbiță a tuturor va aduna pe sfinți ca să slujească lui Dumnezeu zi și noapte în templul său.
Răspunde
1. Unde ai nevoie mai mult de asigurarea că Dumnezeu își păzește via zi și noapte? 2. Cum ar putea promisiunea necazului măsurat să schimbe felul în care primești mustrarea? 3. În ce domeniu al vieții te invită Domnul să apuci tăria sa și să faci pace cu el?
Roagă-te
Păzitorule milostiv al viei, îți mulțumim pentru sabia puternică ce apără biserica ta și pentru roua blândă ce o face roditoare. Învață-ne să ne odihnim sub protecția ta zi și noapte și să primim vânturile măsurate ce curăță păcatul nostru. Adu înapoi la muntele cel sfânt, prin sunetul trâmbiței evangheliei tale, fiecare inimă risipită. Fă-ne să apucăm pe Hristos, brațul tăriei tale, și să găsim pace cu tine. Plămădește-ne într-un popor cu pricepere care aduce roadă ce umple pământul de lauda ta, prin Isus Domnul nostru. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →