Eterniseed › Curriculum › Marcu
Marcu 15 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În această lecție ne întoarcem la expunerea atentă a lui Ioan Calvin despre capitolul 15 din Marcu, unde se desfășoară trădarea, condamnarea și judecata lui Isus. Perspectivele lui Calvin luminează împietrirea inimilor omenești și scopul suveran al lui Dumnezeu chiar și în mijlocul nedreptății. Pe măsură ce ascultăm cuvintele sale, suntem invitați să vedem Evanghelia mai clar și să ne examinăm propriile răspunsuri la suferința lui Hristos. Să lăsăm comentariul lui Calvin să ne ghideze meditația de astăzi.
Citește
Pregătește-ți inima pe măsură ce citim capitolul 15 din Marcu. Permite narațiunii despre Isus înaintea lui Pilat și evenimentelor din jurul lui Iuda să se așeze în mintea ta. Ascultă greutatea păcatului omenesc și tăria liniștită a Mântuitorului. După citire, vom studia reflecțiile lui Calvin asupra acestor versete.
Studiu
Studiază
Calvin începe prin a descrie momentul și hotărârea deciziei sinedriului.
Matei 27:1. Dar când s-a făcut dimineață. Marele preot, cu sinedriul său, după ce L-a cercetat la o oră nepotrivită din noapte, hotărăsc în cele din urmă, la răsăritul soarelui, să-L aducă înaintea guvernatorului. Procedând astfel, respectă forma procedurilor judiciare, ca să nu fie bănuiți de grabă necuvenită, când aleargă la Pilat la o oră neobișnuit de timpurie, cum se întâmplă de obicei în cazuri de tulburare. Dar este probabil ca, atunci când Hristos a fost dus din sinedriul lor, ei să fi ținut imediat o consultare și, fără întârziere lungă, să fi hotărât ce vor face; căci ni s-a spus deja la ce oră a ieșit Hristos de la ei și L-a întâlnit pe Petru, care a fost după cântatul cocoșului și tocmai când se lumina de ziuă. Evangheliștii, așadar, nu înseamnă că s-au mutat din loc, [239] ci relatează doar că, de îndată ce s-a luminat, L-au condamnat pe Hristos la moarte și nu au pierdut nicio clipă punând în aplicare cu ardoare planul lor rău. Ceea ce a afirmat Luca mai înainte (22:66), că s-au adunat dimineața, nu trebuie explicat ca referindu-se la începutul propriu-zis, ci la ultimul act, care este adăugat imediat: ca și cum ar fi spus că, de îndată ce s-a făcut ziuă, Domnul nostru, după ce a mărturisit că este Fiul lui Dumnezeu, ei au rostit sentința morții Sale. Acum, dacă li s-ar fi permis să decidă în privința luării vieții, ar fi fost cu toții dornici, în furia lor, să-L ucidă cu propriile mâini; dar deoarece Pilat avea competența asupra crimelor capitale, sunt constrânși să trimită problema la jurisdicția lui; doar că Îl încurcă prin propria lor decizie anterioară. [240] Căci uciderea cu pietre a lui Ștefan (Faptele 7:59) a avut loc într-un mod seditios, cum se întâmplă în cazuri de tulburare; dar era potrivit ca Fiul lui Dumnezeu să fie condamnat solemn de un judecător pământesc, ca să șteargă condamnarea noastră în cer.Despre versetul 3, Calvin scrie:
3. Atunci Iuda, văzând că este condamnat. Prin acest adverb (tote) atunci, Matei nu fixează momentul exact; căci îl vom găsi puțin mai târziu adăugând că Iuda, când a văzut că preoții refuză cu dispreț să ia înapoi răsplata trădării sale, a aruncat-o în templu. Dar de la casa lui Caiafa au venit direct la Pretoriu și au stat acolo până când Hristos a fost condamnat. Cu greu se poate presupune că au fost găsiți în templu în acea zi; dar deoarece Evanghelistul vorbea despre mânia și nebunia sinedriului, a inserat și moartea lui Iuda, prin care au fost arătate mai deplin încăpățânarea lor oarbă și împietrirea inimilor lor ca fierul.Calvin examinează apoi caracterul pocăinței lui Iuda.
El spune că Iuda s-a pocăit; nu că s-a îndreptat, ci că crima pe care o comisese îi dădea neliniște; căci Dumnezeu le deschide adesea ochii celor osândiți, ca să înceapă să simtă nenorocirile lor și să se alarmeze de ele. Căci cei care sunt cu adevărat întristați ca să se îndrepte sunt numiți nu doar (metamelein), [241] ci și (metanoein), [242] din care derivă și (metanoia), [243] care este o adevărată convertire a sufletului la Dumnezeu. Așadar, Iuda a simțit dezgust și groază, nu ca să se întoarcă la Dumnezeu, ci mai degrabă ca, copleșit de disperare, să servească drept exemplu al unui om cu totul exclus de la harul lui Dumnezeu. Pe drept, într-adevăr, spune Pavel că întristarea care duce la pocăință este mântuitoare (2 Corinteni 7:10); dar dacă un om se poticnește chiar la prag, nu va trage niciun folos dintr-o durere confuză și greșită. Ce este mai mult, aceasta este o pedeapsă dreaptă cu care Dumnezeu îi vizitează în cele din urmă pe cei răi, care au disprețuit cu încăpățânare judecata Sa, că îi dă pe mâna Satanei ca să fie chinuiți fără nădejdea mângâierii.Calvin se îndreaptă apoi spre răspunsul preoților către Iuda.
4. Ce ne pasă nouă? Aici este descrisă prostia și nebunia preoților, deoarece chiar după ce au fost avertizați de exemplul înfricoșător al lui Iuda, tot nu se gândesc la ei înșiși. Recunosc că ipocriții, obișnuiți să se flateze, aveau la îndemână o scuză plauzibilă pentru a face distincție între cazul lor și cel al lui Iuda; căci nu credeau că sunt părtași la crima lui, deși au abuzat de trădarea lui Iuda. Dar Iuda nu doar mărturisește că a păcătuit, ci afirmă și nevinovăția lui Hristos; din care rezultă că au meditat moartea unui om drept și, prin urmare, că sunt vinovați de o crimă detestabilă. Nici nu există loc de îndoială că Dumnezeu a intenționat să le ardă conștiințele cu un fier înroșit, ca să descopere corupția ascunsă. Să învățăm, așadar, că atunci când vedem persoane rele, cu care avem ceva în comun, pline de alarmă, acestea sunt tot atâtea îndemnuri la pocăință și că cei care neglijează astfel de îndemnuri își agravează criminalitatea. Trebuie să credem, de asemenea, că crima unui singur om nu poate avea niciun efect în achitarea tuturor celor care sunt implicați în vreun fel în ea; și cu atât mai mult, că principalii făptași ai unei crime nu pot câștiga niciun avantaj prin distincția dintre ei și agenții lor, ca să nu sufere aceeași pedeapsă.
Considerați
Cugetă
Calvin cugetă cum exemplul lui Iuda avertizează împotriva unei întristări superficiale.
Dacă Iuda ar fi ascultat avertismentul lui Hristos, ar mai fi existat loc pentru pocăință; dar deoarece a disprețuit o ofertă atât de milostivă de mântuire, este dat în stăpânirea Satanei, ca acesta să-l arunce în disperare. Dar dacă papistașii ar avea dreptate în ceea ce învață în școlile lor despre pocăință, nu am putea găsi niciun defect în cea a lui Iuda, la care definiția lor despre pocăință se aplică pe deplin; căci percepem în ea zdrobirea inimii, mărturisirea gurii și satisfacția faptei, după cum spun ei. De aici deducem că ei nu iau nimic mai mult decât coaja; căci lasă deoparte ceea ce era punctul principal, convertirea omului la Dumnezeu, când păcătosul, zdrobit de rușine și frică, se leapădă de sine ca să dea ascultare dreptății.
Răspunde
Cum descrie Calvin pocăința forțată și cum provoacă aceasta modul în care vezi propria ta întristare pentru păcat? În ce feluri ai putea fi tentat să tratezi jertfa lui Hristos cu același dispreț nepăsător arătat de preoți? Unde vezi providența lui Dumnezeu lucrând chiar și în acțiunile nedrepte consemnate în acest capitol?
Roagă-te
Tată Suveran, în tăcerea și suferința Fiului Tău, așa cum sunt prezentate în Marcu 15, vedem împlinirea scopului legământului Tău și triumful harului Tău asupra păcatului. Dă-ne o adevărată pocăință care să ne întoarcă de la împietrirea inimii și de la remușcarea goală, ca să ne odihnim cu totul în eliberarea pe care a asigurat-o Hristos. Prin Duhul Tău, întărește-ne încrederea, ca să-L mărturisim cu îndrăzneală până când credința va ceda locului vederii. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →