← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Iov

Iov 3-4 — cu Matei Henry

Iov 3-4Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul clasic al lui Matei Henry deschide o fereastră către sufletul tulburat al lui Iov pe măsură ce explorăm împreună capitolele 3 și 4. Expunerea atentă a lui Henry dezvăluie atât adâncimea suferinței umane cât și reziliența surprinzătoare a credinței sub presiune. Reflecțiile sale ne invită să stăm cinstit cu lamentația lui Iov în timp ce discernem avertismentele blânde împotriva disperării. Prin ochii lui Henry vedem cum chiar și credincioșii exemplari se luptă cu nerăbdarea, totuși rămân susținuți de har. Această lecție ne pregătește inimile să primim portretizarea onestă a durerii din Scriptură și speranța constantă care ne susține. Lasă cuvintele sale să ne ghideze meditația astăzi.
Citește
Acordă-ți timp acum să citești capitolele 3 și 4 din Iov încet și cu rugăciune. Permite onestității crude a lamentației inițiale a lui Iov și primelor cuvinte ale prietenului său Elifaz să se așeze în duhul tău. Observă tensiunea dintre disperare și căutarea sensului. Pe măsură ce citești, cere Duhului să te pregătească pentru perspectivele pe care le va aduce Matei Henry acestor pasaje dificile.
Studiu

Studiază

Henry începe prin a recunoaște răbdarea renumită a lui Iov alături de nerăbdarea sa. 'Ați auzit de răbdarea lui Iov', spune apostolul, Iac. 5:11. Așa am auzit și de nerăbdarea lui. Ne-am minunat că un om ar putea fi atât de răbdător cum a fost el (cap. 1 și 2), dar ne minunăm de asemenea că un om bun ar putea fi atât de nerăbdător cum este în acest capitol, unde îl găsim blestemându-și ziua și, în patimă, I. Plângându-se că s-a născut, v. 1-10. II. Plângându-se că nu a murit imediat ce s-a născut, v. 11-19. III. Plângându-se că viața i-a fost continuată acum când era în nenorocire, v. 20-26. În aceasta trebuie recunoscut că Iov a păcătuit cu buzele sale și este scris nu pentru imitația noastră, ci pentru avertizarea noastră, ca cel ce crede că stă să ia seama să nu cadă. Henry evaluează apoi gravitatea izbucnirii lui Iov. I. Aceasta a fost destul de rea. Extremitatea necazului său și tulburarea duhurilor sale pot scuza parțial, dar el nu poate fi justificat în niciun fel. Acum a uitat binele pentru care s-a născut, vacile slabe le-au mâncat pe cele grase și este umplut doar cu gânduri la rău și dorește să nu se fi născut niciodată. Profetul Ieremia însuși și-a exprimat simțământul dureros al nenorocirilor sale în limbaj nu mult diferit: 'Vai de mine, mamă, că m-ai născut!' Ier. 15:10. 'Blestemat să fie ziua în care m-am născut', Ier. 20:14 etc. Putem presupune că Iov în prosperitatea sa a binecuvântat de multe ori pe Dumnezeu pentru ziua nașterii sale și a socotit-o zi fericită; totuși acum o marchează cu toate semnele posibile de infamie. Când considerăm nelegiuirea în care am fost concepuți și născuți avem destule motive să reflectăm cu durere și rușine asupra zilei nașterii noastre și să spunem că ziua morții noastre, prin care suntem eliberați de păcat (Rom. 6:7), este mult mai bună. Ecl. 7:1. Dar a blestema ziua nașterii noastre pentru că atunci am intrat pe scena nenorocită a vieții înseamnă a ne certa cu Dumnezeu al naturii, a disprețui demnitatea ființei noastre și a îngădui o patimă de care propriile noastre gânduri calme și cumpătate ne vor face să ne rușinăm. Cu siguranță nu există nicio condiție de viață în care un om să poată fi în această lume în care să nu poată (dacă nu este vina lui) să-L onoreze pe Dumnezeu, să-și lucreze mântuirea și să-și asigure o fericire pentru sine într-o lume mai bună, încât să nu aibă niciun motiv să dorească să nu se fi născut, ci mult motiv să spună că a avut ființa sa cu un scop bun. Totuși trebuie recunoscut, dacă nu ar exista o altă viață după aceasta și mângâieri divine care să ne susțină în perspectiva ei, atât de multe sunt durerile și necazurile acesteia încât am putea fi uneori tentați să spunem că am fost făcuți în zadar (Ps. 89:47) și să dorim să nu fi fost niciodată. Sunt unii în iad care cu bun motiv doresc să nu se fi născut, ca Iuda, Mat. 26:24. Dar, dincoace de iad, nu poate exista niciun motiv pentru o dorință atât de zadarnică și ingrată. A fost nebunia și slăbiciunea lui Iov să-și blesteme ziua. Trebuie să spunem despre ea: Aceasta a fost slăbiciunea lui; dar oamenii buni au eșuat uneori în exercitarea acelor haruri pentru care au fost cei mai eminenți, ca să înțelegem că atunci când se spune că sunt desăvârșiți se înțelege că au fost drepți, nu că au fost fără păcat. În cele din urmă, să observăm, spre onoarea vieții spirituale deasupra celei naturale, că deși mulți au blestemat ziua primei lor nașteri, niciunul nu a blestemat niciodată ziua noii nașteri, nici nu a dorit să nu fi primit niciodată harul și Duhul harului. Acestea sunt darurile cele mai excelente, mai presus de viață și de ființă însăși și care nu vor fi niciodată o povară. Henry arată apoi că cuvintele lui Iov au rămas sub așteptările lui Satan. II. Totuși nu a fost atât de rău pe cât și-a promis Satan. Iov și-a blestemat ziua, dar nu și-a blestemat Dumnezeul — era obosit de viața sa și ar fi dorit cu bucurie să se despartă de ea, dar nu obosit de religia sa; se ține cu hotărâre de ea și nu o va lăsa niciodată. Disputa dintre Dumnezeu și Satan cu privire la Iov nu a fost dacă Iov avea slăbiciunile sale și dacă era supus acelorași patimi ca noi (aceasta era admisă), ci dacă era un ipocrit care ura în secret pe Dumnezeu și, dacă ar fi provocat, și-ar arăta ura; și, la încercare, s-a dovedit că nu era un astfel de om. Ba mai mult, toate acestea pot fi compatibile cu a fi un model de răbdare; căci, deși a vorbit astfel neînțelept cu buzele sale, totuși și înainte și după a exprimat o mare supunere și resemnare față de sfânta voință a lui Dumnezeu și s-a pocăit de nerăbdarea sa; s-a condamnat pentru aceasta și de aceea Dumnezeu nu l-a condamnat, nici nu trebuie să-l condamnăm noi, ci să veghem mai cu grijă asupra noastră, ca să nu păcătuim după asemănarea acestei fărădelegi.
Considerați

Consideră

Henry încheie prin a contrasta dorința de moarte cu adevărata speranță. I. El consideră că este greu, în general, ca viețile nenorocite să fie prelungite (v. 20-22): 'Pentru ce se dă lumină în viață celor ce sunt amărâți în suflet?' Amărăciunea sufletului, prin necazuri spirituale, face ca viața însăși să fie amară. 'De ce dă lumină?' (așa este în original): el se referă la Dumnezeu, totuși nu-L numește, deși diavolul spusese: 'Te va blestema în față'; dar reflectă tacit asupra Providenței divine ca nedreaptă și neiubitoare în continuarea vieții când mângâierile vieții sunt îndepărtate. Viața este numită lumină, pentru că este plăcută și folositoare pentru mers și lucru. Este lumină de lumânare; cu cât arde mai mult cu atât este mai scurtă și mai aproape de fitil. Această lumină se spune că ne este dată; căci, dacă nu ar fi reînnoită zilnic printr-un dar proaspăt, ar fi pierdută. Dar Iov socotește că pentru cei ce sunt în nenorocire este un dar și nu un dar, un dar de care ar fi mai bine să fie lipsiți, în timp ce lumina le servește doar să-și vadă propria nenorocire. Atâta este deșertăciunea vieții umane încât devine uneori o vexare a duhului; și atât de schimbabilă este proprietatea morții încât, deși înfricoșătoare pentru natură, poate deveni dorită chiar de natură însăși. El vorbește aici despre aceia, 1. Care tânjesc după moarte, când și-au depășit mângâierile și utilitatea, sunt împovărați de vârstă și slăbiciuni, cu durere sau boală, sărăcie sau dizgrație, și totuși nu vine; în timp ce, în același timp, vine la mulți care se tem de ea și ar îndepărta-o. Continuarea și perioada vieții trebuie să fie după voia lui Dumnezeu, nu după a noastră. Nu este potrivit ca noi să fim consultați cât timp am vrea să trăim și când am vrea să murim; timpurile noastre sunt într-o mână mai bună decât a noastră. 2. Care sapă după ea ca după comori ascunse, adică ar da orice pentru o eliberare cinstită din această lume, ceea ce presupune că atunci gândul ca oamenii să fie propriii lor executori nu era nici măcar întreținut sau sugerat, altfel cei ce tânjeau după ea nu aveau nevoie să depună mult efort, ar putea ajunge curând la ea (cum le spune Seneca) dacă le place. 3. Care o primesc cu bucurie și se bucură când pot găsi mormântul și se văd intrând în el. Dacă nenorocirile acestei vieți pot prevala, contrar naturii, să facă moartea însăși dorită, cu atât mai mult nu vor speranțele și perspectivele unei vieți mai bune, la care moartea este trecerea noastră, să o facă astfel și să ne ridice cu totul deasupra fricii de ea? Poate fi un păcat să tânjești după moarte, dar sunt sigur că nu este un păcat să tânjești după cer.
Răspunde
1. Unde observ nerăbdarea ridicându-se în propria mea inimă în timpul dificultăților prelungite? 2. Cum mă provoacă distincția lui Henry între cuvintele lui Iov și loialitatea sa mai profundă? 3. În ce feluri pot cultiva o speranță care depășește suferința prezentă?
Roagă-te
Tată Ceresc, în durerile care apasă asupra inimilor noastre așa cum au apăsat și asupra lui Iov, dă-ne harul să aducem înaintea Ta plângerile noastre sincere fără disperare sau amărăciune. Prin Duhul Tău, întărește-ne să îndurăm fiecare încercare cu răbdătoare încredere, amintindu-ne că viața este darul Tău și vremurile noastre rămân în mâinile Tale suverane. Cultivă în noi o nădejde vie care se odihnește în mila Ta și ne îndreaptă spre răscumpărarea împlinită în Hristos. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →