Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 23-24 — cu Matthew Henry
Deschidere
Comentariul lui Matthew Henry la Psalmii 23 și 24 oferă o încurajare atemporală pentru credincioșii care doresc să se odihnească în purtarea de grijă a Domnului. În aceste capitole, Henry urmărește purtarea de grijă gingașă a păstorului, umblarea fără teamă a sfântului prin primejdie și dreptul Împăratului asupra întregii creații. Reflecțiile sale ne invită să trecem de la o încredere simplă la o nădejde statornicită, arătând cum dependența zilnică de Dumnezeu pregătește inima pentru locuința veșnică cu El. Ascultând glasul lui Henry, descoperim motive proaspete să spunem împreună cu David: „Domnul este Păstorul meu.”
Citește
Acordă câteva clipe de liniște pentru a citi Psalmii 23 și 24 cu glas tare sau în tăcere. Lasă cuvintele familiare ale psalmului păstorului să te învăluie, apoi observă cum psalmul următor ridică privirile noastre de la pășunile verzi la Împăratul slavei. Cere Duhului să-ți pregătească inima pentru perspectivele pe care le va aduce Matthew Henry.
Studiu
Studiază
Henry începe prin a extrage trei concluzii mângâietoare din imaginea păstorului.
I. Din faptul că Dumnezeu este păstorul său, el deduce că nu va duce lipsă de nimic bun pentru el, v. 1. Vezi aici, 1. Marea grijă pe care Dumnezeu o poartă credincioșilor. El este păstorul lor și ei Îl pot numi astfel. A fost o vreme când David însuși era păstor; a fost luat de la urmărirea oilor ce fată (Ps. 78:70,71) și astfel a cunoscut prin experiență grijile și afecțiunile gingașe ale unui păstor bun față de turma sa. Și-a amintit de nevoia pe care o aveau de un păstor și ce bunătate era pentru ei să aibă unul priceput și credincios; odată și-a riscat viața ca să salveze un miel. Prin aceasta, deci, ilustrează grija lui Dumnezeu față de poporul Său; și la aceasta pare să se refere Mântuitorul nostru când spune: Eu sunt păstorul oilor; păstorul cel bun, Ioan 10:11. Cel care este păstorul lui Israel, al întregii Biserici în general (Ps. 80:1), este păstorul fiecărui credincios în parte; cel mai mic nu este sub nivelul cunoașterii Sale, Isa. 40:11. El îi ia în staulul Său și apoi are grijă de ei, îi ocrotește și le poartă de grijă, cu mai multă grijă și statornicie decât un păstor care își face din aceasta datoria de a păzi turma. Dacă Dumnezeu este ca un păstor pentru noi, trebuie să fim ca oile, fără ofensă, blânzi și liniștiți, tăcuți înaintea celor ce tund, ba chiar și înaintea măcelarului, folositori și sociabili; trebuie să cunoaștem glasul păstorului și să-L urmăm. 2. Marea încredere pe care credincioșii o au în Dumnezeu: „Dacă Domnul este păstorul meu, hrănitorul meu, pot conchide că nu voi duce lipsă de nimic cu adevărat necesar și bun pentru mine.” Dacă David a scris acest psalm înainte de a ajunge la tron, deși destinat acestuia, avea tot atâtea motive să se teamă de lipsă ca oricare om. Odată și-a trimis oamenii să cerșească pentru el la Nabal, iar altădată a mers el însuși să cerșească la Ahimelec; și totuși, când consideră că Dumnezeu este păstorul său, poate spune cu îndrăzneală: Nu voi duce lipsă. Să nu se teamă de foamete cei ce sunt la purtarea de grijă a lui Dumnezeu și Îl au ca hrănitor. Se subînțelege mai mult decât se exprimă, nu doar „Nu voi duce lipsă”, ci „Voi fi aprovizionat cu tot ce am nevoie; și, dacă nu am tot ce doresc, pot conchide că ori nu este potrivit pentru mine, ori nu este bun pentru mine, ori îl voi avea la timpul potrivit.”Henry dezvăluie apoi mângâierile zilnice date sfântului viu.
1. Mângâierile unui sfânt viu. Dumnezeu este păstorul și Dumnezeul său — un Dumnezeu atotsuficient în toate privințele. David L-a aflat astfel și noi de asemenea. Vezi fericirea sfinților ca oi ale pășunii lui Dumnezeu. (1.) Ei sunt bine așezați, bine culcați: Mă culcă în pășuni verzi. Avem sprijinul și mângâierile acestei vieți din mâna bună a lui Dumnezeu, pâinea noastră cea de toate zilele de la El ca Tată al nostru. Cea mai mare abundență nu este decât o pășune uscată pentru omul rău, care gustă din ea doar ceea ce place simțurilor; dar pentru omul evlavios, care gustă bunătatea lui Dumnezeu în toate bucuriile sale și prin credință o savurează, chiar dacă are puțin din lume, este o pășune verde, Ps. 37:16; Prov. 15:16,17. Rânduielile lui Dumnezeu sunt pășunile verzi în care se oferă hrană tuturor credincioșilor; Cuvântul vieții este hrana omului nou. Este lapte pentru prunci, pășune pentru oi, niciodată sterp, niciodată păscut până la gol, niciodată uscat, ci mereu o pășune verde în care credința să se hrănească. Dumnezeu îi face pe sfinții Săi să se culce; le dă liniște și mulțumire în mințile lor, oricare le-ar fi soarta; sufletele lor locuiesc în tihnă în El, și aceasta face fiecare pășune verde. Suntem binecuvântați cu pășunile verzi ale rânduielilor? Să nu socotim de ajuns să trecem prin ele, ci să ne culcăm în ele, să rămânem în ele; aceasta este odihna mea pentru totdeauna. Este prin statornicia mijloacelor harului că sufletul este hrănit. (2.) Ei sunt bine călăuziți, bine conduși. Păstorul lui Israel îl călăuzește pe Iosif ca pe o turmă; și fiecare credincios este sub aceeași călăuzire: Mă povățuiește la ape de odihnă. Cei ce se hrănesc din bunătatea lui Dumnezeu trebuie să-I urmeze îndrumarea; El îi conduce prin providența Sa, prin Cuvântul Său, prin Duhul Său, rânduindu-le treburile spre bine, după sfatul Său, rânduindu-le afecțiunile și faptele după porunca Sa, îndreptându-le ochiul, calea și inima spre dragostea Sa. Apele de odihnă lângă care îi conduce le oferă nu doar o priveliște plăcută, ci multe înghițituri răcoritoare, multe cordiale înviorătoare, când le este sete și sunt obosiți. Dumnezeu nu le oferă poporului Său doar hrană și odihnă, ci și împrospătare și plăcere. Mângâierile lui Dumnezeu, bucuriile Duhului Sfânt, sunt aceste ape de odihnă, lângă care sunt conduși sfinții, pâraie ce curg din izvorul apelor vii și înveselesc cetatea Dumnezeului nostru. Dumnezeu își conduce poporul nu la apele stătute care se strică și adună murdărie, nu la marea tulburată, nici la puhoaiele ce se rostogolesc rapid, ci la apele line ce murmură; căci apele line, dar curgătoare, se potrivesc cel mai bine cu acele duhuri ce se revarsă spre Dumnezeu și totuși o fac în tăcere. Călăuzirea divină sub care se află este dezbrăcată de metaforă (v. 3): Mă povățuiește pe cărările dreptății, pe calea datoriei mele; în aceasta mă învață prin Cuvântul Său și mă îndrumă prin conștiință și providență. Acestea sunt căile în care toți sfinții doresc să fie conduși și păstrați și niciodată să nu se abată din ele. Și doar cei ce umblă pe căile dreptății sunt conduși la apele line ale mângâierii. Calea datoriei este cu adevărat calea plăcută. Este lucrarea dreptății care este pace. Pe aceste căi nu putem umbla decât dacă Dumnezeu ne conduce și în ele și în ele. (3.) Ei sunt bine ajutați când ceva îi doare: Îmi înviorează sufletul. [1.] „Mă readuce când rătăcesc.” Nici o făptură nu se pierde mai repede decât o oaie, atât de înclinată este să rătăcească, și apoi atât de nepricepută să-și găsească drumul înapoi. Cei mai buni sfinți sunt conștienți de înclinația lor de a rătăci ca oile pierdute (Ps. 119:176); își ratează calea și se abat pe cărări lăturalnice; dar când Dumnezeu le arată greșeala, le dă pocăință și îi aduce înapoi la datoria lor, El înviorează sufletul; și, dacă nu ar face astfel, ar rătăci fără sfârșit și ar fi pierduți. Când, după un păcat, inima lui David l-a mustrat, iar după altul, Natan a fost trimis să-i spună: Tu ești omul acela, Dumnezeu i-a înviat sufletul. Deși Dumnezeu poate îngădui poporului Său să cadă în păcat, nu va îngădui să rămână în el. [2.] „Mă vindecă când sunt bolnav și mă reînvie când sunt slab și astfel înviorează sufletul care era gata să plece.” El este Domnul Dumnezeul nostru care ne vindecă, Exod. 15:26. De multe ori am fi leșinat dacă nu am fi crezut; și păstorul cel bun ne-a ținut de la leșin.Henry arată apoi curajul sfântului muribund care nu se teme de nici un rău.
(2.) Această primejdie este socotită ușoară și biruită pe temeiuri bune. Moartea este un împărat al spaimei, dar nu pentru oile lui Hristos; ele nu tremură mai mult decât oile rânduite pentru măcel. „Chiar în valea umbrei morții nu mă voi teme de nici un rău. Nici unul din aceste lucruri nu mă mișcă.” Observă, Un copil al lui Dumnezeu poate întâlni solii morții și poate primi chemarea ei cu o siguranță și o seninătate sfântă a minții. Pruncul care suge poate juca pe vizuina acestui asp; și pruncul înțărcat, care prin har s-a înțărcat de această lume, își poate pune mâna pe vizuina acestei vipere, sfidând cu sfințenie moartea, ca Pavel: O, moarte! unde îți este boldul? Și există temei suficient pentru această încredere, [1.] Pentru că nu este nici un rău în ea pentru un copil al lui Dumnezeu; moartea nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu și deci nu ne poate face nici un rău real; ucide trupul, dar nu poate atinge sufletul. De ce ar fi de temut când nu este nimic în ea vătămător? [2.] Pentru că sfinții au prezența plină de har a lui Dumnezeu cu ei în clipele morții; El este atunci la dreapta lor și deci de ce s-ar mișca? Păstorul cel bun nu doar va conduce, ci va însoți oile Sale prin vale, unde sunt în primejdie de a fi atacate de fiarele de pradă, de lupii răpitori; nu doar îi va însoți, ci îi va mângâia când au mai mare nevoie de mângâiere. Prezența Sa îi va mângâia: Tu ești cu mine. Cuvântul și Duhul Său îi vor mângâia — toiagul și nuiaua Sa, aluzând la cârja păstorului sau la toiagul sub care treceau oile când erau numărate (Lev. 27:32), sau la nuiaua cu care păstorii alungau câinii ce ar fi risipit sau rănit oile. Este o mângâiere pentru sfinți, când vin să moară, că Dumnezeu ia cunoștință de ei (El îi cunoaște pe ai Săi), că va mustra pe vrăjmaș, că îi va călăuzi cu toiagul Său și îi va susține cu nuiaua Sa. Evanghelia este numită toiagul puterii lui Hristos (Ps. 110:2) și este de ajuns în aceasta să-i mângâie pe sfinți când vin să moară, și dedesubtul lor sunt brațele veșnice.Henry încheie secțiunea celebrând continuitatea sigură a îndurării.
2. Cât de încrezător contează pe continuitatea favorurilor lui Dumnezeu, v. 6. Spusese (v. 1): Nu voi duce lipsă; dar acum vorbește mai pozitiv, mai cuprinzător: Cu siguranță bunătatea și îndurarea mă vor urma toate zilele vieții mele. Nădejdea lui crește, iar credința lui este întărită prin exercițiu. Observă, (1.) Ce își promite sieși — bunătate și îndurare, toate șuvoaiele îndurării ce curg din izvor, îndurare iertătoare, ocrotitoare, susținătoare, hrănitoare. (2.) Modul de transmitere a ei: Mă va urma, precum apa din stâncă a urmat tabăra lui Israel prin pustie; va urma în toate locurile și toate condițiile, va fi mereu gata. (3.) Continuitatea ei: Mă va urma toată viața mea, chiar până la sfârșit; căci pe cine iubește Dumnezeu, îl iubește până la sfârșit. (4.) Statornicia ei: Toate zilele vieții mele, la fel de regulat ca venirea zilei; va fi nouă în fiecare dimineață (Plâng. 3:22,23) ca mana dată zilnic israeliților. (5.) Certitudinea ei: Cu siguranță va fi. Este la fel de sigură ca promisiunea Dumnezeului adevărului o poate face; și știm în cine am crezut. (6.) Aici este o perspectivă asupra desăvârșirii fericirii în starea viitoare. Astfel iau unii ultima parte: „Bunătatea și îndurarea m-au urmat toate zilele vieții mele pe acest pământ, când aceasta se sfârșește, mă voi muta într-o lume mai bună, ca să locuiesc în casa Domnului pentru totdeauna, în casa Tatălui nostru de sus, unde sunt multe locuințe. Cu ce am sunt mult mulțumit; cu ce sper sunt și mai mulțumit.” Toate acestea și cerul de asemenea! Atunci slujim unui Stăpân bun.
Considerați
Consideră
Henry trece la Psalmul 24 și introduce viziunea sa despre împărăția lui Hristos.
Acest psalm este despre împărăția lui Isus Hristos, I. Împărăția Sa providențială, prin care conduce lumea, ver. 1,2. II. Împărăția harului Său, prin care conduce în Biserica Sa. 1. Despre supușii acelei împărăți; caracterul lor (ver. 4,6), carta lor, ver. 5. 2. Despre Împăratul acelei împărăți; și o chemare către toți să-I dea intrare, ver. 7-10. Se presupune că psalmul a fost scris cu ocazia aducerii chivotului de către David la locul pregătit pentru el și că intenția sa era să conducă poporul dincolo de pompa ceremoniilor exterioare la o viață sfântă și credință în Hristos, al cărui tip era chivotul.Henry întemeiază mai departe acea împărăție pe proprietatea absolută a lui Dumnezeu asupra pământului.
Aici este, I. Proprietatea absolută a lui Dumnezeu în această parte a creației unde este aruncată soarta noastră, v. 1. Nu trebuie să gândim că cerurile, chiar numai cerurile, sunt ale Domnului și numeroșii și strălucitorii locuitori ai lumii de sus, și că acest pământ, fiind o parte atât de mică și neînsemnată a creației și la o asemenea distanță de palatul regal de sus, este neglijat și că El nu pretinde nici un interes în el. Nu, chiar pământul este al Lui și această lume de jos; și, deși a pregătit tronul slavei Sale în ceruri, totuși împărăția Sa stăpânește peste toate și chiar viermii acestui pământ nu sunt sub nivelul cunoașterii Sale, nici în afara stăpânirii Sale. 1. Când Dumnezeu a dat pământul copiilor oamenilor, Și-a rezervat totuși proprietatea și l-a dat doar în arendă ca unor arendași sau uzufructuari: Pământul este al Domnului și plinătatea lui. Minele așezate în măruntaiele lui, chiar cele mai bogate, roadele pe care le produce, toate fiarele pădurii și vitele de pe o mie de dealuri, pământurile și casele noastre și toate îmbunătățirile aduse acestui pământ prin priceperea și hărnicia omului sunt toate ale Lui. Acestea, într-adevăr, în împărăția harului, sunt privite pe drept ca goliciune; căci sunt deșertăciune a deșertăciunilor, nimic pentru un suflet; dar, în împărăția providenței, sunt plinătate. Pământul este plin de bogățiile lui Dumnezeu, la fel și marea cea mare și largă. Toate părțile și regiunile pământului sunt ale Domnului, toate sub ochiul Lui, toate în mâna Lui: astfel încât, oriunde merge un copil al lui Dumnezeu, se poate mângâia cu aceasta, că nu iese de pe pământul Tatălui său. Ceea ce ne revine din pământ și din producția lui nu este decât împrumutat; este al Domnului; ceea ce este al nostru împotriva lumii întregi nu este așa împotriva pretențiilor Lui. Ceea ce este mai îndepărtat de noi, ca ceea ce trece pe cărările mării sau este ascuns în fundul ei, este al Domnului și El știe unde să-l găsească. 2. Partea locuibilă a acestui pământ (Prov. 8:31) este a Lui într-un mod special — lumea și cei ce locuiesc în ea. Noi înșine nu suntem ai noștri, trupurile noastre, sufletele noastre nu sunt. Toate sufletele sunt ale Mele, zice Dumnezeu; căci El este făcătorul trupurilor noastre și Tatăl duhurilor noastre. Limbile noastre nu sunt ale noastre; ele trebuie să fie în slujba Lui. Chiar și aceia dintre copiii oamenilor care nu-L cunosc și nu-și recunosc legătura cu El sunt ai Lui. Aceasta vine aici pentru a arăta că, deși Dumnezeu primește cu plăcere evlavioasă închinările și slujbele poporului Său ales deosebit (v. 3-5), nu pentru că are nevoie de ele sau poate fi ajutat de ele, căci pământul este al Lui și tot ce este în el, Exod. 19:5; Ps. 50:12. De asemenea, se aplică la stăpânirea pe care o are Hristos, ca Mijlocitor, asupra celor mai îndepărtate părți ale pământului, care I-au fost date ca moștenire: Tatăl iubește pe Fiul și I-a dat toate lucrurile în mână, putere peste tot trupul. Apostolul citează de două ori acest text în discursul său despre lucrurile jertfite idolilor, 1 Cor. 10:26,28. „Dacă se vinde în măcelărie, mănâncă-l și nu întreba nimic; căci pământul este al Domnului; este făptura bună a lui Dumnezeu și ai drept la ea. Dar, dacă-ți spune cineva că a fost jertfit unui idol, abține-te, căci pământul este al Domnului și este de ajuns pe lângă el.” Acesta este un motiv bun pentru care ar trebui să fim mulțumiți cu partea noastră în această lume și să nu invidiem pe alții pentru a lor; pământul este al Domnului și oare nu poate face ce vrea cu al Său și să dea unora mai mult din el, altora mai puțin, după cum Îi place?
Răspunde
1. Unde ai cea mai mare nevoie să auzi glasul Păstorului astăzi?
2. Cum schimbă promisiunea că îndurarea „te urmează” felul în care înfrunți ziua de mâine?
3. În ce domeniu al vieții mai opui încă rezistență la dreptul Împăratului slavei?
Roagă-te
Păstorule cel Bun, restaurează-ne sufletele și condu-ne lângă apele liniștite după Cuvântul Tău. Mângâie-ne cu toiagul și nuiaua Ta prin fiecare vale și lasă bunătatea și îndurarea Ta să ne urmeze în toate zilele vieții noastre. Dă-ne mâini curate și inimi neprihănite ca să ne suim pe muntele Tău cel sfânt și să-L întâmpinăm pe Împăratul slavei până vom locui în casa Ta în veci. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →