← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Numeri

Num 10-12 — cu Matei Henry

Numeri 10-12Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul lui Matei Henry la capitolele 10 până la 12 din Numeri ne ghidează prin primii pași ai lui Israel departe de Sinai. Expunerea sa atentă evidențiază atât instrucțiunile practice date de Dumnezeu, cât și realitățile spirituale pe care aceste instrucțiuni le dezvăluie. Pe măsură ce urmăm reflecțiile lui Henry, vedem cum fiecare detaliu al ordinii și mișcării taberei indică o dependență mai profundă de Domnul. Perspectivele sale ne invită să considerăm cum Dumnezeu încă își conduce poporul astăzi prin cuvântul și prezența Sa. Să întărească acest studiu încrederea noastră în Cel care merge înaintea noastră.
Citește

Citire

Întoarce-te acum la capitolele 10 până la 12 din Numeri. Ascultă sunetul trâmbițelor de argint, marșul ordonat al semințiilor și primele frământări de plângere care urmează curând. Lasă textul să-ți arate atât frumusețea călăuzirii lui Dumnezeu, cât și fragilitatea inimilor omenești. Citește încet, cerând Duhului să-ți deschidă urechile la fiecare avertizare și promisiune cuprinsă în aceste capitole.
Studiu
Henry începe prin a explica confecționarea și folosirea trâmbițelor de argint. Avem aici îndrumări privitoare la înștiințările publice care trebuiau date poporului în mai multe ocazii prin sunet de trâmbiță. Într-o astfel de chestiune, s-ar crede că Moise nu avea nevoie să fie învățat de Dumnezeu: propria sa rațiune l-ar fi putut învăța despre utilitatea trâmbițelor; dar constituția lui Israel trebuia să fie în toate dumnezeiască și de aceea chiar în această privință, oricât de mică pare, Moise este îndrumat aici. 1. Despre confecționarea lor. Trebuie să fie făcute din argint; nu turnate, ci lucrate prin ciocănire (cum citesc unii), materia și forma, fără îndoială, foarte potrivite scopului. I s-a poruncit acum să facă doar două, pentru că erau doar doi preoți care să le folosească. Dar în vremea lui Solomon citim despre 120 de preoți sunând din trâmbițe, 2 Cron. v. 12. Se presupune că forma acestor trâmbițe a fost mult asemănătoare cu a celor de azi. 2. Cine trebuia să le folosească; nu orice persoană inferioară, ci preoții înșiși, fiii lui Aaron, v. 8. Oricât de mari erau, nu trebuie să creadă că este o umilire pentru ei să fie trâmbițași în casa lui Dumnezeu; cea mai umilă slujbă de acolo era cinstită. Aceasta însemna că slujitorii Domnului trebuie să-și ridice glasul ca o trâmbiță, pentru a arăta oamenilor păcatele lor (Isa. lviii. 1), pentru a-i chema la Hristos, Isa. xxvii. 13. 3. Cu ce ocazii trebuiau sunate trâmbițele. (1.) Pentru chemarea adunărilor, v. 2. Astfel li se spune să sune trâmbița în Sion pentru chemarea unei adunări solemne, pentru a sfinți un post, Ioel ii. 15. Trebuie dată înștiințare publică despre timpul și locul adunărilor religioase; căci invitația la folosul sau rânduielile este generală: oricine voiește, să vină. înțelepciunea strigă în locurile principale de adunare. Dar, ca trâmbița să nu dea un sunet nesigur, li se poruncește, dacă doar prinții și bătrânii trebuiau să se întâlnească, să sune doar una din trâmbițe; mai puțin trebuie să fie de ajuns pentru a-i chema pe cei care trebuie să fie exemple de râvnă în orice lucru bun: dar, dacă trebuia chemat trupul poporului, ambele trâmbițe trebuie sunate, ca să fie auzite la distanță mai mare. În aluzie la aceasta, se spune că sunt fericiți cei ce aud sunetul vesel (Ps. lxxxix. 15), adică cei ce sunt invitați și chemați să-L aștepte pe Dumnezeu în rânduielile publice, Ps. cxxii. 1. Iar adunarea generală în ziua cea mare va fi chemată prin sunetul trâmbiței arhanghelului, Mat. xxiv. 31. (2.) Pentru călătoria taberelor, pentru a da de știre când trebuie să se miște fiecare escadron; căci glasul nici unui om nu putea ajunge să dea comanda: soldații noștri bine disciplinați pot fi exersați prin bătăi de tobe. Când trâmbițele erau sunate în acest scop, trebuiau să sune o alarmă (v. 5), un sunet frânt, tremurător, întrerupt, care era potrivit pentru a trezi și încuraja mințile oamenilor în marșurile lor împotriva dușmanilor; pe când un sunet continuu egal era mai potrivit pentru chemarea adunării (v. 7): totuși când poporul era chemat împreună pentru a depărta judecățile lui Dumnezeu găsim o alarmă sunată, Ioel ii. 1. La primul sunet, escadronul lui Iuda a pornit, la al doilea al lui Ruben, la al treilea al lui Efraim, la al patrulea al lui Dan, v. 5, 6. Și unii cred că aceasta era menită să sfințească marșurile lor, căci astfel erau proclamate de preoți, care erau gura lui Dumnezeu către popor, nu doar ordinele divine date lor să se miște, ci și binecuvântarea divină asupra lor în toate mișcările lor. Cel ce are urechi, să audă că Dumnezeu este cu ei cu adevărat. Regele Abia se prețuia pe sine și armata sa foarte mult pentru aceasta (2 Cron. xiii. 12), Dumnezeu însuși este cu noi ca și căpitan și preoții Lui cu trâmbițe sunând. (3.) Pentru a anima și încuraja armatele lor, când ieșeau la luptă (v. 9): 'Dacă mergeți la război, sunați din trâmbițe, însemnând prin aceasta apelul vostru la cer pentru hotărârea controversei și rugăciunea voastră către Dumnezeu să vă dea biruință; și Dumnezeu va recunoaște aceasta ca instituție a Sa și veți fi pomeniți înaintea Domnului Dumnezeului vostru.' Dumnezeu va lua seama la acest sunet al trâmbiței și va fi angajat să le lupte bătăliile, și să ia seama tot poporul la aceasta și să fie încurajat să lupte ale Lui, ca David, când a auzit un sunet de mers pe vârfurile dudilor. Nu că Dumnezeu avea nevoie să fie trezit de sunet de trâmbiță mai mult decât Hristos avea nevoie să fie trezit de ucenicii Săi în furtună, Mat. viii. 25. Dar unde El intenționează milă, este voia Sa ca noi să o solicităm; slujitorii trebuie să trezească pe ostașii buni ai lui Iisus Hristos să lupte bărbătește împotriva păcatului, lumii și diavolului, asigurându-i că Hristos este căpitanul mântuirii lor și va călca pe Satana sub picioarele lor. (4.) Pentru a sfinți sărbătorile lor sfinte, v. 10. Una din sărbătorile lor era numită pomenire a sunării trâmbițelor, Lev. xxiii. 23, etc. Și se pare că trebuiau astfel să împodobească solemnitatea tuturor sărbătorilor lor (Ps. lxxxi. 3) și jertfele lor (2 Cron. xxix. 27), pentru a arăta cu ce bucurie și desfătare își îndeplineau datoria față de Dumnezeu și pentru a ridica mințile celor ce luau parte la slujbe la un triumf sfânt în Dumnezeul pe care Îl închinau. Și atunci împlinirile lor erau ca o pomenire înaintea lui Dumnezeu; căci El ia plăcere în exercițiile noastre religioase când noi luăm plăcere în ele. Lucrarea sfântă trebuie făcută cu bucurie sfântă. Henry descrie apoi semnalul pentru plecarea taberei de la Sinai. Aici este, I. O socoteală generală a plecării taberei lui Israel de la Muntele Sinai, înaintea căruia munte stătuse acum cam un an, timp în care și loc în care s-a făcut multă lucrare de pomenit. Despre această plecare, se pare, Dumnezeu le-a dat de știre cu ceva timp înainte (Deut. i. 6, 7): Ați locuit destul de mult în acest munte, întoarceți-vă și luați-vă călătoria spre pământul făgăduinței. Apostolul ne spune că muntele Sinai naște robie (Gal. iv. 24) și însemnează legea dată acolo, care este de folos într-adevăr ca un învățător să ne aducă la Hristos, totuși nu trebuie să ne oprim în ea, ci să înaintăm spre bucuriile și libertățile copiilor lui Dumnezeu, căci fericirea noastră nu este conferită de lege, ci de promisiune. Observă, 1. Semnalul dat (v. 11): Norul a fost ridicat și putem presupune că a stat un timp, până au fost gata să pornească; și multă lucrare a fost să dărâme toate acele corturi și să împacheteze toate acele bunuri pe care le aveau acolo; dar fiecare familie fiind ocupată cu ale sale și toate în același timp, multe mâini au făcut lucrarea repede. 2. Marșul a început: Și-au luat călătoria după porunca Domnului și exact cum îi conducea norul, v. 13. Unii cred că pomenirea este făcută astfel de des în acest capitol și în cel de dinainte despre porunca Domnului, călăuzindu-i și cârmuindu-i în toate călătoriile lor, pentru a înlătura calomnia și ocara care au fost aruncate mai târziu asupra lui Israel, că au zăbovit atât de mult în pustie pentru că s-au rătăcit acolo și nu au putut găsi calea afară. Nu, lucrul nu a fost așa; în fiecare etapă, în fiecare pas, erau sub îndrumare divină; și, dacă ei nu știau unde sunt, totuși Cel ce îi conducea știa. Observă, Cei ce s-au predat pe sineși îndrumării cuvântului și Duhului lui Dumnezeu țin un curs statornic, chiar când par a fi rătăciți. Cât timp sunt siguri că nu-și pot pierde pe Dumnezeu și călăuzitorul, nu au nevoie să se teamă de pierderea căii. 3. Locul în care s-au odihnit, după trei zile de marș: Au ieșit din pustia Sinai și s-au odihnit în pustia Paran. Observă, Toate plecările noastre în această lume nu sunt decât de la o pustie la alta. Schimbările pe care le credem că vor fi spre mai bine nu se dovedesc întotdeauna așa; în timp ce purtăm cu noi, oriunde mergem, slăbiciunile obișnuite ale firii omenești, trebuie să ne așteptăm, oriunde mergem, să întâlnim nenorocirile ei obișnuite; nu vom fi niciodată în odihnă, niciodată acasă, până nu vom ajunge în cer și toate vor fi bine acolo. Henry povestește apoi interacțiunea lui Moise cu Hobab. Aici este, I. O socoteală a celor ce s-au petrecut între Moise și Hobab, acum la această înaintare pe care a făcut-o tabăra lui Israel spre Canaan. Unii cred că Hobab era același cu Ietro, socrul lui Moise, și că povestea, Exod. xviii., ar trebui să vină aici; pare mai probabil că Hobab era fiul lui Ietro, alias Reuel sau Raguel (Exod. ii. 18) și că atunci când tatăl, fiind bătrân, s-a dus în țara sa (Exod. xviii. 27), și-a lăsat fiul Hobab cu Moise, cum Barzilai l-a lăsat pe Chimham cu David; și același cuvânt însemnează și socru și cumnat. Acum acest Hobab a stat mulțumit cu Israel cât timp au tăbărât la Muntele Sinai, aproape de țara sa; dar, acum că plecau, voia să se întoarcă în țara și rudenia sa și casa tatălui său. Aici este, 1. Invitația prietenoasă pe care i-o dă Moise să meargă înainte cu ei spre Canaan, v. 29. Îl ispitește cu promisiunea că vor fi cu siguranță buni cu el și pune cuvântul lui Dumnezeu ca garanție: Domnul a vorbit bine despre Israel. Ca și cum ar fi spus: 'Vino, aruncă-ți sorțul printre noi și vei avea parte cum avem noi; și avem promisiunea lui Dumnezeu că vom avea parte bine.' Observă, Cei ce sunt legați pentru Canaanul ceresc trebuie să invite și să încurajeze pe toți prietenii lor să meargă cu ei, căci nu vom avea mai puțin din comorile legământului și bucuriile cerului pentru că alții vin să împartă cu noi. Și ce argument poate fi mai puternic cu noi să luăm poporul lui Dumnezeu ca poporul nostru decât acesta, că Dumnezeu a vorbit bine despre ei? Este bine să ai părtășie cu cei ce au părtășie cu Dumnezeu (1 Ioan i. 3) și să mergi cu cei cu care este Dumnezeu, Zah. viii. 23. 2. Înclinarea lui Hobab și hotărârea prezentă de a se întoarce în țara sa, v. 30. S-ar fi crezut că cel ce văzuse atât de mult din prezența specială a lui Dumnezeu cu Israel și semne atât de surprinzătoare ale bunăvoinței Sale față de ei nu ar fi avut nevoie de multă invitație să se îmbarce cu ei. Dar refuzul său trebuie pus pe seama afecțiunii pe care o avea pentru aerul și solul natal, care nu a fost biruită, cum ar fi trebuit, de o privire credincioasă la promisiunea lui Dumnezeu și de o prețuire pentru binecuvântările legământului. El era într-adevăr fiu al coapselor lui Avraam (căci madianiții se coboară din Avraam prin Chetura), dar nu moștenitor al credinței lui Avraam (Evr. xi. 8), altfel nu i-ar fi dat lui Moise acest răspuns. Observă, Lucrurile acestei lumi, care se văd, trag puternic de la urmărirea lucrurilor lumii celeilalte, care nu se văd. Virtutea magnetică a acestui pământ prevalează la cei mai mulți oameni deasupra atracțiilor cerului însuși. 3. Marea stăruință pe care a folosit-o Moise cu el pentru a-i schimba hotărârea, v. 31, 32. El îndeamnă, (1.) Că ar putea fi de folos pentru ei: 'Trebuie să tăbărâm în pustie' (o țară bine cunoscută lui Hobab), 'și tu poți fi pentru noi în loc de ochi, nu ca să ne arăți unde trebuie să tăbărâm, nici ce cale trebuie să mergem' (ceea ce norul trebuia să îndrume), 'ci să ne arăți comoditățile și neplăcerile locului prin care mergem și în care tăbărâm, ca să putem folosi cât mai bine comoditățile și să ne apărăm cât mai bine împotriva neplăcerilor.' Observă, Va fi foarte potrivit cu încrederea noastră în providența lui Dumnezeu să folosim ajutorul prietenilor noștri în acele lucruri în care ei sunt capabili să ne fie de folos. Chiar și cei ce erau conduși prin minune nu trebuie să disprețuiască mijloacele obișnuite de îndrumare. Unii cred că Moise sugerează aceasta lui Hobab, nu pentru că aștepta mult folos de la informația lui, ci ca să-l mulțumească cu gândul de a fi într-un fel folositor unui corp atât de mare și astfel să-l atragă cu ei, inspirându-i o ambiție de a obține acea cinste. Calvin dă un alt sens acestui loc, foarte potrivit cu originalul, pe care totuși nu-l găsesc observat de nimeni de atunci. 'Nu ne lăsa, te rog, ci vino cu noi, să împărtășești cu noi pământul făgăduit, căci de aceea ai cunoscut tăbărârea noastră în pustie și ai fost pentru noi în loc de ochi; și nu-ți putem răsplăti pentru că ai împărtășit cu noi greutățile noastre și ne-ai făcut atâtea servicii bune, decât dacă mergi cu noi în Canaan. Cu siguranță din acest motiv ai pornit cu noi ca să mergi mai departe cu noi.' Observă, Cei ce au început bine trebuie să folosească aceasta ca motiv pentru a persevera, pentru că altfel pierd folosul și răsplata a tot ce au făcut și suferit. (2.) Că vor fi buni cu el: Ce bunătate va face Domnul nouă, aceea vom face și noi ție, v. 32. Observă, [1.] Nu putem da decât ce primim. Nu putem face mai mult serviciu și bunătate prietenilor noștri decât Dumnezeu este mulțumit să pună în puterea mâinii noastre să facem. Aceasta este tot ce îndrăznim să promitem, să facem bine cum ne va da Dumnezeu putere. [2.] Cei ce împart cu Israelul lui Dumnezeu în ostenelile și greutățile lor vor împărți cu ei în mângâierile și cinstea lor. Cei ce sunt dispuși să-și ia soarta cu ei în pustie își vor avea soarta cu ei în Canaan; dacă suferim cu ei, vom domni cu ei, 2 Tim. ii. 12; Luca xxii. 28, 29.
Considerați

Considerare

Henry încheie secțiunea notând exemplul durabil lăsat de alegerea lui Hobab. Nu găsim nici un răspuns pe care l-ar fi dat Hobab aici lui Moise și de aceea sperăm că tăcerea lui a dat consimțământ și nu i-a părăsit, ci că, atunci când a văzut că ar putea fi folositor, a preferat aceasta înaintea mulțumirii propriei înclinări; în acest caz ne-a lăsat un bun exemplu. Și găsim (Jud. i. 16; 1 Sam. xv. 6) că familia sa nu a pierdut nimic prin aceasta.
Răspunde

Răspuns

Unde în propria ta călătorie simți că Dumnezeu te cheamă să mergi înainte chiar când confortul te ispitește să rămâi? Cum ai putea invita pe alții să împărtășească binecuvântările pe care Dumnezeu le-a promis poporului Său? În ce feluri poți practica începerea și încheierea fiecărei zile prin recunoașterea prezenței lui Dumnezeu cum a făcut Moise cu chivotul?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne, așa cum ai condus pe Israel prin chivotul prezenței Tale, mergi înaintea noastră acum și orânduiește pașii noștri prin norul Tău. Învață-ne să ne ridicăm și să Te urmăm la porunca Ta, așezându-ne inimile pe promisiunile care ne stau înainte. Transformă orice plângere în rugăciune și lasă Duhul Tău să Se odihnească peste noi, ca să risipească vrăjmașii care se împotrivesc căii Tale. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →