Eterniseed › Curriculum › Eclesiastul
Eclesiastul 7-8 — cu Maclaren
Deschidere
Bine ați venit la această lecție zilnică Eterniseed extrasă din clasicul Expositions of Holy Scripture al lui Alexander Maclaren. În tratarea sa a capitolelor 7 și 8 din Eclesiastul, Maclaren îi călăuzește pe cititori prin reflecțiile Predicatorului asupra paradoxurilor vieții, greutatea încheierilor și speranța surprinzătoare care poate transforma modul în care vedem atât începutul cât și sfârșitul. Expunerea sa măsurată ne invită să zăbovim asupra înțelepciunii antice descoperind în același timp chemarea ei durabilă la o viață credincioasă. Pe măsură ce parcurgem astăzi secvențele, fie ca aceste perspective să ne întărească inimile și să ne ascută viziunea pentru drumul dinainte.
Citește
Citire
Așezați-vă într-un spațiu liniștit și citiți capitolele 7 și 8 din Eclesiastul cu încetineală, îngăduind observațiilor sincere ale Predicatorului despre încheieri, judecată și răbdarea dumnezeiască să vorbească. Observați cum textul se mișcă între realismul sobru și sfatul neașteptat. Lăsați cuvintele să se așeze fără a grăbi concluziile; primiți pur și simplu glasul antic și pregătiți-vă să-l explorați cu îndrumarea lui Maclaren în studiul care urmează.
Studiu
Maclaren începe prin a examina spusa paradoxală a Predicatorului despre sfârșitul unui lucru.
Această Carte a Eclesiastului este consemnarea unei căutări după binele suprem. Predicatorul încearcă un lucru după altul și își povestește experiențele. Printre acestea se află multe greșeli. Este lecția finală pe care ar vrea să ne-o însușim, nu erorile prin care a ajuns la ea. 'Concluzia întregii chestiuni' este ceea ce ar vrea să ne recomande și de ea se ține strâns în timp ce își croiește drumul printr-un număr de exagerări amare și de adevăruri parțiale și de erori nemestecate. Textul este unul dintr-un șir de spuse paradoxale, unele dintre ele foarte adevărate și frumoase, altele îndoielnice, dar toate de felul celor pe care obișnuiesc să le spună oamenii istoviți — sarea care rămâne în baltă când fluxul s-a retras. Textul este rostirea unui om obosit care a avut atâtea dezamăgiri și a văzut atâtea începuturi frumoase întunecate și atâtea corăbii ieșind din port cu steaguri fluturând și naufragind pe mare, încât crede că nimic nu este bun până nu se sfârșește; puțin vrednic de a fi început — odihna și libertatea de toate grijile și îndatoririle exterioare sunt cele mai bune; și, cel mai bun dintre toate, să fii mort și să ai terminat cu toată învălmășeala. Evident, 'sfârșitul unui lucru' aici este paralel cu 'ziua morții' din Ecl. 7:1, care este acolo preferată 'zilei nașterii cuiva'. Aceasta este perspectiva lumească, lipsită de Dumnezeu și istovită, care este infinit de tristă și absolut neadevărată.Apoi el contrastează aceasta cu perspectiva unei vieți trăite pentru Dumnezeu.
Dar dintr-un alt punct de vedere există un adevăr în aceste cuvinte. Viața care este trăită pentru Dumnezeu, care este înrădăcinată în Hristos, o viață de lepădare de sine, de dragoste, de curăție, de 'alergare cu stăruință spre țintă', este mai bună în 'sfârșitul' ei decât în 'începutul' ei. La o astfel de viață suntem toți chemați și este posibilă pentru fiecare. Fie ca cuvintele mele sărace să ajute pe unii dintre noi s-o facă a noastră.Maclaren dezvăluie scopul suprem care eclipsează începuturile pământești.
Dar există un sens mai bun în care această spusă paradoxală este un adevăr simplu și acel sens este unul pe care este posibil ca noi toți să-l realizăm. Ce fel de sfârșit ar fi acela a cărui strălucire ar eclipsa cu mult bucuria când un copil de parte bărbătească se naște în lume? Nu ar fi oare o naștere într-o viață mai bună decât aceea care umple și adesea tulbură 'șaptezeci de ani' de aici? Nu ar fi oare un sfârșit al unui drum în care toată firea noastră ar fi pe deplin dezvoltată și toate ocaziile de creștere și activitate ar fi fost folosite din plin? care ar fi asigurat tot ce am putea poseda? care ar avea amintiri fericite și speranțe liniștite? Nu ar fi oare un sfârșit care ar aduce cu sine comuniunea cu Cel Preaînalt — bucurii care nu s-ar putea veșteji niciodată, activități care nu s-ar putea obosi niciodată? Cu siguranță cerul creștin este mai bun decât pământul; și acel cer poate fi al nostru.
Considerați
Considerare
Maclaren încheie arătând cum credința în Hristos face ca sfârșitul să fie mai bun.
Acel sfârșit suprem și desăvârșit va fi atins de noi prin credința în Hristos și prin unirea prin credință cu El. Dacă suntem uniți cu Domnul și una cu El, sfârșitul nostru în slavă va fi cu mult mai bun decât acest început al nostru pe pământ, așa cum slava deplină a unei zile de vară întrece cețurile și gerurile unei ierni posomorâte. 'Calea celor drepți este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult până la ziua desăvârșită.'
Răspunde
Răspuns
Cum ar putea rememorarea faptului că sfârșitul poate fi mai bun decât începutul să remodeleze o alegere cu care vă confruntați astăzi? În ce domeniu al vieții sunteți tentați să tratați răbdarea lui Dumnezeu ca pe o permisiune mai degrabă decât ca pe o invitație? Unde vă cheamă Hristos să credeți că drumul dinainte devine mai luminos mai degrabă decât mai întunecat?
Roagă-te
Rugăciune
Tată Milostiv, dă-ne înțelepciune din Eclesiastul ca să trăim cu inimile așezate pe veșnicie, numărându-ne zilele în frica Domnului în mijlocul nesiguranțelor vieții. Prin Duhul Tău, păzește-ne să nu abuzăm de răbdarea Ta sau să cedăm disperării și prezumției, și atrage-ne zilnic la îndatoririle ce se sfârșesc în slava promisă prin Hristos. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →