Eterniseed › Curriculum › Leviticul
Leviticul 13-14 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În lecția de astăzi ne îndreptăm spre expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra capitolelor 13 și 14 din Levitic. Calvin arată cum reglementările detaliate privind lepra au servit un scop spiritual mai profund pentru poporul lui Dumnezeu. Comentariul său evidențiază responsabilitatea dată de Dumnezeu preoților de a discerne necurăția și necesitatea riturilor de purificare care indicau dincolo de aspectul fizic spre inimă. Prin aceste instrucțiuni străvechi Calvin atrage credincioșii într-o înțelegere mai bogată a sfințeniei și a restaurării. Cuvintele sale ne invită să reflectăm la modul în care Dumnezeu cheamă și astăzi poporul Său la curăție. Să ascultăm cu atenție în timp ce Calvin ne călăuzește prin aceste capitole.
Citește
Citire
Vă invităm acum să citiți integral capitolele 13 și 14 din Levitic. Aceste pasaje detaliază diagnosticul leprei, examinările preoțești și riturile de curățire atât pentru persoane cât și pentru case. În timp ce citiți, observați distincțiile atente între ceea ce este curat și necurat. Reflectați la modul în care ceremoniile subliniază grija lui Dumnezeu pentru sfințenia locuinței Sale în mijlocul poporului Său. Acordați timp pentru a medita asupra harului care îl restaurează pe cel care a fost pus deoparte.
Studiu
Calvin își deschide comentariul la Leviticul 13.
2. Când un om va avea pe piele. Deoarece nu orice erupție era lepra și nu făcea un om necurat, când Dumnezeu îi desemnează pe preoți ca judecători, El distinge prin anumite semne o erupție obișnuită de lepră; apoi adaugă deosebirea dintre diferitele feluri de lepră. Căci boala nu era întotdeauna incurabilă; ci numai atunci când sângele era cu totul stricat, astfel încât pielea însăși devenise întărită prin corodarea ei sau umflată prin starea ei bolnăvicioasă. Aceasta, deci, trebuie observat în primul rând, că cuvântul grecesc și latin lepra și ebraicul tsrt tzaragmath se extind mai departe decât la boala incurabilă pe care medicii o numesc elefantiazis [4] atât din cauza durității pielii cât și a culorii sale pestrițe; nu însă că ar exista o acordare deplină între grosimea pielii omului și cea a unui elefant ci pentru că această boală produce insensibilitate a pielii. Grecii o numesc Psora și dacă nu este un fel de lepră este aproape înrudită cu ea. Astfel vedem că exista o distincție între crustă și lepră; așa cum și astăzi dacă ar fi necesar să judecăm cu privire la mâncărime (care este numită în mod obișnuit boala Sfântului Menanus [5]) trebuie observate semnele care o deosebesc de lepră. Dar în privința diferitelor feluri de lepră recunosc că nu sunt medic ca să le discut cu acuratețe și mă abțin în mod intenționat de la o cercetare amănunțită despre ele deoarece sunt convins că boala tratată aici i-a afectat pe israeliți într-un mod extraordinar cu care nu suntem acum familiarizați; căci ce știm noi acum despre o casă leproasă? Într-adevăr este probabil ca deoarece scriitorii păgâni știau că poporul evreu suferea de această boală ei să fi folosit-o ca temei al minciunii lor că toți descendenții lui Avraam erau infectați cu mâncărime și au fost alungați din Egipt ca nu cumva alții să o prindă de la ei. Că [6] aceasta era o calomnie veche reiese din Iosif Flaviu atât în cartea a noua a Antichităților sale cât și în Tratatul împotriva lui Apion; și este repetată atât de C. Tacitus cât și de Iustin. Totuși nu mă îndoiesc că egiptenii o națiune foarte mândră pentru a șterge memoria propriei lor rușini și a răzbunării aplicate lor de Dumnezeu au inventat această minciună și astfel au întors în mod grosolan împotriva acestui popor nevinovat ceea ce li se întâmplase lor când au fost loviți cu bube și bășici. Dar vom vedea mai târziu printre blestemele lui Dumnezeu că El și-a pedepsit poporul cu aceleași plăgi pe care le-a adus asupra egiptenilor:Calvin continuă abordând rolul judiciar al preoților.
Dumnezeu poruncește mai întâi ca ori de câte ori apărea o suspiciune de lepră omul să se prezinte preotului; dacă apărea vreun simptom de lepră El poruncește să fie închis pentru o perioadă de șapte zile până să reiasă din progresul bolii că era lepră incurabilă. Că Dumnezeu i-a desemnat pe preoți ca judecători și aceia doar din ordinul cel mai înalt este o dovadă că slujirea Sa spirituală era privită mai degrabă decât simpla sănătate trupească. Dacă cineva va întreba dacă lepra nu este o boală contagioasă și dacă nu este deci potrivit ca toți cei afectați de ea să fie îndepărtați de la legătura cu alții recunosc într-adevăr că așa este dar neg că acesta era obiectivul principal avut în vedere. Căci în decursul timpului medicii ar fi fost mai capabili să decidă prin arta și priceperea lor: în timp ce Dumnezeu a încredințat această decizie doar preoților și le-a dat regula prin care să judece. Nici nu i-a desemnat pe leviți în mod nediscriminatoriu ci doar pe fiii lui Aaron care erau ordinul cel mai înalt pentru ca autoritatea deciziei să fie mai mare. A fost deci printr-o eroare grosolană sau mai degrabă prin obrăznicie că preoții papali (sacrifici) și-au asumat această jurisdicție. Era (spun ei) datoria preoților principali sub Lege să deosebească felurile de lepră; și de aceea același drept este transferat episcopilor. Dar ei duc batjocura și mai departe: oficialul [7] reprezentantul episcopului stă ca judecător legitim; el cheamă medici și chirurgi din ale căror răspunsuri pronunță ceea ce mărturisește că nu cunoaște el însuși. Iată cât de ingenios adaptează ei un rit legal la timpurile noastre! Batjocura totuși este și mai dezgustătoare când într-un alt sens ei extind la întregul trib al preoților ceea ce au spus că aparține doar episcopilor; căci deoarece păcatul sub care toți trudesc este o lepră spirituală ei deduc de acolo că toți sunt excluși din adunarea credincioșilor până când vor fi fost purificați și primiți prin absoluțiune pe care o consideră datoria comună a tuturor preoților. Ei adaugă apoi că judecata nu poate fi pronunțată până când cauza nu este auzită și astfel concluzionează că mărturisirea este necesară. Dar dacă aleg să recurgă la subtilități rațiunea ne-ar conduce mai degrabă la concluzia opusă; căci Dumnezeu nu a dorit ca preoții să ia cunoștință de o boală ascunsă ci doar după ce simptomele manifeste au apărut: de aici va rezulta că este preposterant să aduci păcate ascunse la judecată și că oamenii nenorociți sunt târâți la mărturisirea lor contrar oricărei legi și dreptăți. Dar lăsând deoparte toate aceste absurdități trebuie observată o analogie între noi și poporul antic al lui Dumnezeu. El a interzis odinioară ca necurăția exterioară a cărnii să fie tolerată în poporul Său. Prin venirea lui Hristos figura tipică a încetat; dar ni se învață că orice necurăție prin care puritatea slujirilor Sale este pângărită nu trebuie prețuită sau suportată printre noi. Și cu siguranță excomunicarea răspunde acestei ceremonii; deoarece prin ea Biserica este purificată ca nu cumva corupțiile să o asalteze pretutindeni dacă persoane rele și vinovate ar ocupa un loc în ea în mod promiscuu cu cei buni. Porunca lui Dumnezeu ca în timp ce boala era obscură și îndoielnică persoana infectată să fie închisă timp de șapte zile recomandă moderație nouă ca nu cumva vreunul care este încă vindecabil să fie condamnat înainte de vremea lui. De fapt acest mijloc trebuie observat ca judecătorul să nu fie prea îngăduitor și pripit în iertare și totuși ca el să tempereze severitatea prin dreptate; și mai ales ca el să nu fie prea precipitat în judecata sa. Ceea ce traducem 'va declara curat sau necurat' este în ebraică 'va curăți sau va necurăți'; astfel demnitatea judecății este stabilită mai deplin ca și cum ar fi procedat de la Dumnezeu Însuși; și cu siguranță nicio pricepere medicală nu ar putea declara în ziua a șaptea o lepră ca fiind incurabilă cu privire la care exista îndoială atât de scurt timp înainte decât dacă Dumnezeu ar descoperi într-un mod special necurăția și ar călăuzi ochii preoților prin Duhul Său.Trecând la capitolul 14 Calvin examinează legea leprosului.
2 Aceasta va fi legea leprosului. Moise tratează acum despre modul în care cei vindecați de lepră trebuiau să fie curățiți și restaurați. Până aici el arătase pe cine preotul trebuia să-l admită în sfânta adunare și să-l socotească curat; el prescrie acum ritul de ispășire prin care poporul putea învăța cât de mult detestă Dumnezeu necurăția pe care o poruncește să fie purificată printr-o propiciere solemnă; și de asemenea ca cel vindecat să recunoască faptul că este salvat de la moarte prin binecuvântarea specială a lui Dumnezeu și să fie în viitor mai diligent în căutarea de a fi curat. Căci erau două părți în jertfa cerută aici - curățire și mulțumire. Dar trebuie să avem mereu în vedere obiectivul pe care l-am enunțat în ultimul capitol că israeliții au fost instruiți prin această ceremonie să slujească lui Dumnezeu în castitate și curăție și să stea departe de acele pângăriri prin care religia ar fi profanată. Deoarece deci lepra era un fel de poluare Dumnezeu nu a vrut ca cei vindecați de ea să fie primiți în sfânta adunare [13] decât după aducerea unei jertfe; ca și cum preotul îi împăca după excomunicare. Va fi acum bine să discutăm punctele care merită atenție. Datoria curățirii este impusă preotului; totuși i se interzice în același timp să curețe pe oricine în afară de cei care erau deja puri și curați. În aceasta pe de o parte Dumnezeu își revendică onoarea vindecării ca nu cumva oamenii să și-o asume; și de asemenea stabilește disciplina pe care El ar vrea să domnească în Biserica Sa. Pentru a face lucrul mai clar aparține doar lui Dumnezeu să ierte păcatele; ce rămâne atunci omului decât să fie martor și vestitor al harului pe care El îl conferă? Slujitorul lui Dumnezeu nu poate deci absolvi pe nimeni pe care Dumnezeu nu l-a absolvit mai înainte. În rezumat absoluțiunea nu este în puterea sau voința omului: slujitorul susține doar o parte inferioară pentru a susține judecata lui Dumnezeu sau mai degrabă pentru a proclama sentința lui Dumnezeu. De aici acea expresie remarcabilă a lui Isaia 'Eu Eu sunt Cel care șterg fărădelegile tale Israele și nimeni în afară de Mine.' [14] (Isaia 43:25.) În care sens de asemenea Dumnezeu pretutindeni promite prin profeți că poporul va fi curat când El îl va fi curățit. Între timp totuși aceasta nu împiedică pe cei chemați la slujba învățăturii de a purifica necurăția poporului într-un mod anume. Căci deoarece doar credința purifică inima în măsura în care primește mărturia pe care Dumnezeu o oferă prin gura omului slujitorul care mărturisește că suntem împăcați cu Dumnezeu este socotit pe drept să îndepărteze poluarea noastră. Această ispășire este încă în vigoare deși ceremonia a încetat de mult să fie folosită. Dar deoarece vindecarea spirituală pe care o primim prin credință procedează din harul pur al lui Dumnezeu slujirea omului nu detrage deloc din slava Sa. Să ne amintim deci că aceste două lucruri sunt perfect consistente unul cu altul că Dumnezeu este singurul autor al curăției noastre; și totuși că metoda pe care El o folosește pentru îndreptățirea noastră nu trebuie din acest motiv neglijată. Și aceasta se referă în mod propriu la disciplină că oricine a fost odată exclus din sfânta adunare prin autoritate publică nu trebuie primit din nou decât prin mărturisirea pocăinței și a unei vieți noi. Trebuie să observăm de asemenea că această jurisdicție a fost dată preoților nu doar pe temeiul că ei îl reprezentau pe Hristos ci și în privința slujirii pe care o avem în comun cu ei.
Considerați
Considerare
Calvin reflectă mai departe asupra sentinței pronunțate asupra leprosului.
44. Este un om lepros este necurat. În prima parte a versetului el spune că omul lepros trebuie socotit necurat; dar în partea din urmă el poruncește preotului să dea sentință împotriva acestei necurății ca nu cumva ea să fie adusă în adunare. Pe acest temei el spune 'plaga lui este pe capul lui' ceea ce este tot atât de mult ca și cum ar spune că el este condamnat la o ocară dreaptă căci Moise ia de la sine înțeles că Dumnezeu expune oprobriului public pe oricine lovește cu lepră și de acolo le amintește că ei poartă pe drept și cuvenit această pedeapsă.
Răspunde
Răspuns
Cum modelează accentul lui Calvin pe discernământul preoțesc viziunea voastră asupra supravegherii spirituale în biserică astăzi? În ce moduri ar putea chemarea la purificare vizibilă să vorbească și astăzi despre urmărirea noastră a sfințeniei? Unde simțiți că Dumnezeu vă invită să recunoașteți necurăția și să primiți curățirea Sa?
Roagă-te
Rugăciune
O, Doamne, Dumnezeul nostru, care singur cercetezi adâncurile necurăției noastre și ai rânduit în mod suveran calea curățirii și a restaurării pentru poporul legământului Tău, dă-ne har să ne supunem standardului Tău sfânt și să primim ispășirea pe care ai oferit-o în Hristos. Prin sângele Marelui nostru Preot, curățește orice întinăciune și restaurează-ne la părtășia bucuroasă cu ai Tăi. Duhule Sfinte, aplică aceste adevăruri la inimile noastre, ca să umblăm în curăția pe care o ceri. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →