← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Romani

Romani 4 — cu Matei Henry

Romani 4Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Matei Henry asupra Romani 4 ne invită să observăm cum se desfășoară justificarea prin credință prin viața lui Avraam. Comentariul său arată cum apostolul demolează orice pretenție la merit și ancorează speranța în întregime în promisiunea lui Dumnezeu. Pe măsură ce urmăm raționamentul lui Henry, descoperim motive proaspete pentru a ne odihni doar în har. Aceeași evanghelie care l-a atins pe Avraam ne atinge și pe noi astăzi, nivelând orice distincție și reducând la tăcere orice laudă. Cuvintele sale ne întăresc inimile pe măsură ce deschidem împreună capitolul.
Citește

Citire

Luați un moment liniștit pentru a citi integral Romani capitolul 4. Ascultați ritmul constant al promisiunii și al credinței care străbate fiecare verset. Lăsați textul să vorbească înainte de a trece la observațiile lui Henry. Observați cum povestea lui Avraam devine povestea noastră și cum mărturia lui David confirmă același har. Reveniți la pasaj ori de câte ori comentariul sugerează o privire mai atentă.
Studiu
Henry începe prin a face apel la cazul lui Avraam, tatăl nostru. Aici apostolul dovedește că Avraam a fost justificat nu prin fapte, ci prin credință. Cei care, dintre toți oamenii, au luptat cel mai viguros pentru o parte în dreptate prin privilegiile de care se bucurau și prin faptele pe care le-au săvârșit, au fost evreii, și de aceea el face apel la cazul lui Avraam, tatăl lor, și își pune propriul nume în relație, fiind evreu dintre evrei: Avraam, tatăl nostru. Acum, cu siguranță, prerogativa lui trebuie să fie la fel de mare ca a celor care o revendică ca seminție a lui după trup. Acum, ce a găsit el? Întreaga lume caută; dar, în timp ce cei mai mulți se istovesc pentru deșertăciune, nimeni nu poate fi socotit cu adevărat că a găsit, decât cei care sunt justificați înaintea lui Dumnezeu; și astfel Avraam, ca un negustor înțelept, căutând perle frumoase, a găsit această unică perlă de mare preț. Ce a găsit el, kata sarka — în ceea ce privește trupul, adică prin circumcizie și privilegiile și faptele sale exterioare? Pe acestea apostolul le numește trup, Fil. iii. 3. Acum, ce a câștigat el prin acestea? A fost justificat prin ele? A fost meritul faptelor sale cel care l-a recomandat acceptării lui Dumnezeu? Nu, nicidecum, ceea ce dovedește prin mai multe argumente. Henry îndreaptă apoi atenția spre mărturia clară a Scripturii. II. Se spune în mod expres că credința lui Avraam i-a fost socotită ca dreptate. Ce zice Scriptura? v. 3. În toate controversele din religie, aceasta trebuie să fie întrebarea noastră: Ce zice Scriptura? Nu ceea ce spune acest om mare și celălalt om bun, ci Ce zice Scriptura? Cere sfat la acest Abel și astfel încheie problema, 2 Sam. ii. 18. La lege și la mărturie (Isa. viii. 20), acolo este ultimul apel. Acum Scriptura spune că Avraam a crezut și aceasta i-a fost socotită ca dreptate (Geneza 15:6); deci nu avea de ce să se laude înaintea lui Dumnezeu, fiindcă era pur și simplu din har liber că i s-a socotit astfel și neavând în sine niciuna din natura formală a unei dreptăți, mai mult decât cum Dumnezeu însuși a fost binevoitor să i-o socotească astfel. Este menționat în Geneza, cu ocazia unui act de credință foarte semnificativ și remarcabil privind sămânța promisă, și este cu atât mai observabil cu cât a urmat după un conflict dureros pe care l-a avut cu necredința; credința lui era acum o credință biruitoare, proaspăt întoarsă din luptă. Nu credința desăvârșită este cea cerută pentru justificare (poate exista credință acceptabilă acolo unde sunt rămășițe de necredință), ci credința biruitoare, credința care are mâna de sus asupra necredinței. Henry aduce apoi înainte cuvintele lui David din Psalmi. IV. El ilustrează în continuare aceasta printr-un pasaj din Psalmi, unde David vorbește despre iertarea păcatelor, ramura principală a justificării, ca constituind fericirea și binecuvântarea unui om, pronunțând binecuvântat nu pe omul care nu are păcat sau niciunul care merita moartea (căci atunci, cât timp omul este atât de păcătos și Dumnezeu atât de drept, unde ar fi omul binecuvântat?), ci pe omul căruia Domnul nu-i socotește păcatul, care, deși nu poate pleda: Nu sunt vinovat, pledează actul de îndemnizare și pledoria lui este admisă. Este citat din Psalmi 32:1, 2, unde observăm, 1. Natura iertării. Este remiterea unei datorii sau a unei crime; este acoperirea păcatului, ca un lucru murdar, ca goliciunea și rușinea sufletului. Dumnezeu este spus că aruncă păcatul în spatele Său, că își ascunde fața de el, ceea ce și expresii similare implică faptul că temelia binecuvântării noastre nu este nevinovăția noastră sau faptul că nu am păcătuit (un lucru este și este murdar, deși acoperit; justificarea nu face ca păcatul să nu fi fost sau să nu fi fost păcat), ci faptul că Dumnezeu nu ni-l pune în socoteală, după cum urmează aici: este faptul că Dumnezeu nu socotește păcatul (v. 8), ceea ce face din aceasta un act cu totul plin de har al lui Dumnezeu, care nu se poartă cu noi în dreptate strictă așa cum am meritat, nu intră în judecată, nu marchează nelegiuirile, toate acestea fiind pur și simplu acte de har, acceptarea și răsplata nu pot fi așteptate ca datorii; și de aceea Pavel deduce (v. 6) că este socotirea dreptății fără fapte. 2. Binecuvântarea ei: Ferice de ei. Când se spune: Ferice de cei fără pată în cale, ferice de omul care nu umblă în sfatul celor răi etc., scopul este de a arăta caracterele celor care sunt binecuvântați; dar când se spune: Ferice de cei ale căror fărădelegi sunt iertate, scopul este de a arăta ce este acea binecuvântare și care este temelia și fundamentul ei. Oamenii iertați sunt singurii oameni binecuvântați. Sentimentele lumii sunt: Cei fericiți sunt cei care au o avere clară și nu au datorii față de om; dar sentința Cuvântului este: Cei fericiți sunt cei ale căror datorii față de Dumnezeu sunt plătite. O, cât de mult este deci interesul nostru să ne asigurăm că păcatele noastre sunt iertate! Căci aceasta este temelia tuturor celorlalte binefaceri. Așa și așa voi face pentru ei; căci voi fi milostiv, Evr. viii. 12.
Considerați

Considerare

Henry explorează mai târziu de ce promisiunea a fost dată prin credință mai degrabă decât prin lege. 3. De ce promisiunea i-a fost făcută prin credință; din trei motive, v. 16. (1.) Ca să fie prin har, ca harul să aibă onoarea ei; prin har și nu prin lege; prin har și nu din datorie, nici din merit; ca Har, har să fie strigat la fiecare piatră, mai ales la piatra de vârf, în această clădire. Credința are o referință particulară la harul care acordă, după cum harul are referință la credința care primește. Prin har și deci prin credință, Ef. ii. 8. Căci Dumnezeu va avea fiecare coroană aruncată la picioarele harului, harul liber, și fiecare cântec în ceruri cântat pe acea melodie: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău fie lauda. (2.) Ca promisiunea să fie sigură. Primul legământ, fiind un legământ al faptelor, nu era sigur: dar, prin eșecul omului, beneficiile concepute de el au fost tăiate; și de aceea, pentru a asigura și garanta mai eficient transmiterea noului legământ, s-a găsit o altă cale, nu prin fapte (dacă ar fi așa, promisiunea nu ar fi sigură, din cauza slăbiciunii și infirmității continue a cărnii), ci prin credință, care primește totul de la Hristos și acționează într-o dependență continuă de El, ca marele administrator al mântuirii noastre și în a cărui păstrare este în siguranță. Legământul este deci sigur, pentru că este atât de bine orânduit în toate lucrurile, 2 Sam. xxiii. 5. (3.) Ca să fie sigur pentru toată sămânța. Dacă ar fi fost prin lege, ar fi fost limitat la evrei, cărora le aparțineau slava, legămintele și darea legii (cap. ix. 4); dar de aceea a fost prin credință, ca neamurile, la fel ca evreii, să poată deveni interesate în el, sămânța spirituală la fel ca cea naturală a lui Avraam credincios. Dumnezeu ar fi conceput promisiunea într-un mod care să o facă cât mai extinsă, pentru a cuprinde pe toți credincioșii adevărați, astfel încât circumcizia și necircumcizia să nu rupă nicio măsură; și pentru aceasta (v. 17) ne trimite la Geneza 17:5, unde motivul schimbării numelui său din Avram — tată înalt, în Avraam — tatăl înalt al unei mulțimi, este astfel redat: Căci te-am făcut tată al multor neamuri; adică toți credincioșii, atât înainte, cât și după venirea lui Hristos în trup, ar trebui să-l ia pe Avraam ca model și să-l numească tată. Evreii spun că Avraam a fost tatăl tuturor prozeliților la religia evreiască. Iată, el este tatăl întregii lumi, care sunt adunați sub aripile Maiestății Divine. — Maimonide.
Răspunde

Răspuns

Unde în propria voastră poveste vă simțiți încă tentați să prezentați fapte înaintea lui Dumnezeu? Cum reconfigurează exemplul lui Avraam de a primi dreptatea ca dar viziunea voastră asupra ascultării zilnice? Ce promisiune a lui Dumnezeu sunteți invitați să o încredeți mai deplin astăzi?
Roagă-te

Rugăciune

Părinte milostiv, îți mulțumim pentru mărturia clară a lui Avraam și David că dreptatea este socotită celor care cred. Ferește-ne de orice încercare de a câștiga ceea ce dai în mod liber. Întărește credința noastră ca să ne odihnim în promisiunea Ta chiar și atunci când împrejurările par imposibile. Lasă același har care l-a justificat pe Avraam să ajungă în fiecare colț al vieților noastre. Să umblăm în pașii credinței lui și să dăm toată slava numai Ție. În numele lui Isus ne rugăm, amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →