Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 25-26 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În această lecție ne întoarcem la înțelepciunea lui Ioan Calvin, pe măsură ce el deschide Scripturile asupra Psalmilor 25 și 26. Expunerea atentă a lui Calvin ne invită să zăbovim asupra strigătelor sincere ale lui David și a încrederii sale statornice, permițând cuvintelor străvechi să ne modeleze propriile rugăciuni de astăzi. Prin perspectivele sale descoperim moduri noi de a ne înălța sufletele către Domnul în mijlocul încercărilor și de a ne odihni în caracterul neclintit al lui Dumnezeu. Să lăsăm reflecțiile lui Calvin să ne călăuzească spre o comuniune mai adâncă cu Cel care învață și conduce poporul său.
Citește
Citire
Așază-te într-un loc liniștit și citește Psalmii 25 și 26 cu încetineală. Observă rugămințile sincere pentru călăuzire, mărturisirea păcatului și încrederea repetată în îndurarea și adevărul lui Dumnezeu. Permite cuvintelor psalmistului să devină propria ta rugăciune pe măsură ce parcurgi fiecare verset cu o inimă deschisă.
Studiu
Calvin începe prin a examina versetele de început ale psalmului.
1. Către Tine, o, Iehova! etc. Psalmistul declară de la început că nu este purtat încoace și încolo, după felul celor nelegiuiți, ci își îndreaptă toate dorințele și rugăciunile numai către Dumnezeu. Nimic nu este mai nepotrivit cu adevărata și sincera rugăciune către Dumnezeu decât a ezita și a privi în jur, ca păgânii, după vreun ajutor din lume; și în același timp a-L părăsi pe Dumnezeu sau a nu ne încredința direct sub ocrotirea și protecția Sa. Cei care își închipuie că David declară aici că s-a închinat cu totul lui Dumnezeu, ca și cum s-ar fi adus pe sine însuși jertfă, nu înțeleg în mod potrivit înțelesul pasajului. Sensul este mai degrabă că, pentru a-și întări nădejdea de a primi cererea, el declară, ceea ce este de cea mai mare importanță în rugăciune, că și-a pus nădejdea în Dumnezeu și că nu a fost prins de ademenirile lumii sau împiedicat să-și înalțe sufletul pe deplin și fără prefăcătorie către Dumnezeu. Așadar, pentru ca noi să ne rugăm cum se cuvine lui Dumnezeu, să ne lăsăm conduși de această regulă: să nu ne risipim mințile prin nădejdi variate și nesigure, nici să nu ne bizuim pe ajutorul lumesc, ci să-I dăm lui Dumnezeu cinstea de a ne înălța inimile către El într-o rugăciune sinceră și stăruitoare. Mai mult, deși verbul se traduce în mod potrivit 'voi înălța', totuși am urmat pe alți interpreți schimbându-l la timpul trecut, 'am înălțat'. Prin timpul viitor, totuși, David denotă un act continuu.Despre versetul 4, Calvin își continuă expunerea.
4. O, Iehova! fă-mă să cunosc căile Tale. Prin căile Domnului, David înțelege uneori, după cum am văzut în alt loc, rezultatul fericit și prosper al lucrurilor, dar mai des folosește această expresie pentru a desemna regula unei vieți sfinte și drepte. Deoarece termenul 'adevăr' apare în versetul imediat următor, rugăciunea pe care o înalță aici este, în opinia mea, de acest fel: Doamne, păstrează pe slujitorul Tău în convingerea fermă a făgăduințelor Tale și nu îngădui să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Când mințile noastre sunt astfel așezate în răbdare, nu întreprindem nimic cu grabă sau prin mijloace nepotrivite, ci depindem cu totul de providența lui Dumnezeu. În consecință, în acest loc David dorește nu doar să fie condus de Duhul lui Dumnezeu, ca să nu rătăcească de la calea dreaptă, ci și ca Dumnezeu să-i arate clar adevărul și credincioșia Sa în făgăduințele Cuvântului Său, pentru ca el să poată trăi în pace înaintea Lui și să fie liber de orice nerăbdare. [554] Dacă cineva ar prefera să ia cuvintele într-un sens general, ca și cum David s-ar încredința cu totul lui Dumnezeu ca să fie condus de El, nu mă opun. Totuși, deoarece socotesc probabil că, sub numele de adevăr din versetul următor, el explică ce înțelege prin căile și cărările lui Dumnezeu despre care vorbește aici, nu ezit să raportez rugăciunea la această împrejurare, și anume că David, temându-se să cedeze sentimentului de nerăbdare sau dorinței de răzbunare sau vreunui impuls extravagant și nelegiuit, cere ca făgăduințele lui Dumnezeu să fie adânc întipărite și gravate pe inima sa. Căci am spus mai înainte că, atât timp cât acest gând predomină în mințile noastre, că Dumnezeu are grijă de noi, este cel mai bun și mai puternic mijloc de a rezista ispitelor. Dacă, totuși, prin căile și cărările lui Dumnezeu, cineva ar prefera să înțeleagă doctrina Sa, totuși eu susțin în continuare ca un punct stabilit că, în limbajul Psalmistului, există o aluzie la acele emoții subite și neregulate care se ridică în mințile noastre când suntem zguduiți de adversitate și prin care suntem precipitați pe căile rătăcite și înșelătoare ale rătăcirii, până când ele sunt la timp potolite sau liniștite de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, sensul este: Orice s-ar întâmpla, nu îngădui, Doamne, să cad din căile Tale sau să fiu purtat de o neascultare voită față de autoritatea Ta sau de vreo altă dorință păcătoasă; ci mai degrabă lasă adevărul Tău să mă păstreze într-o stare de odihnă și pace liniștită, printr-o supunere smerită față de el. Mai mult, deși repetă adesea același lucru, cerând ca Dumnezeu să-l facă să cunoască căile Sale și să-l învețe în ele și să-l conducă în adevărul Său, nu există redundanță în aceste forme de vorbire. Adversitățile noastre sunt adesea ca niște neguri care întunecă ochii; și fiecare știe din propria experiență cât de dificil este, în timp ce aceste nori de întuneric persistă, să discernem în ce cale trebuie să umblăm. Dar dacă David, un profet atât de distins și înzestrat cu atâta înțelepciune, a avut nevoie de instruire divină, ce se va întâmpla cu noi dacă, în necazurile noastre, Dumnezeu nu alungă din mințile noastre acei nori de întuneric care ne împiedică să vedem lumina Sa? De câte ori, așadar, ne-ar putea asalta vreo ispită, trebuie să ne rugăm întotdeauna ca Dumnezeu să facă lumina adevărului Său să strălucească asupra noastră, ca nu cumva, recurgând la dispozitive păcătoase, să rătăcim și să rătăcim pe căi piezișe și oprite.Calvin se oprește apoi să reflecteze asupra caracterului lui Dumnezeu.
8. Bun și drept este Iehova. Opriindu-se puțin, ca să zicem așa, în continuarea rugăciunii sale, își exercită gândurile în meditație asupra bunătății lui Dumnezeu, ca să se întoarcă cu un nou zel la rugăciune. Credincioșii simt că inimile lor se ofilesc curând în rugăciune, dacă nu se ațâță constant la ea prin noi îndemnuri; atât de rară și de dificilă este perseverența statornică și neobosită în această datorie. Și, într-adevăr, după cum trebuie adesea pus lemn pe foc pentru a-l păstra aprins, tot așa exercițiul rugăciunii necesită ajutorul unor astfel de ajutoare, ca să nu slăbească și în cele din urmă să se stingă cu totul. David, dorind deci să se încurajeze la perseverență, vorbește cu sine însuși și afirmă că Dumnezeu este bun și drept, pentru ca, adunând putere nouă prin meditația asupra acestui adevăr, să se întoarcă cu mai multă promptitudine la rugăciune. Dar trebuie să observăm această consecință: că, deoarece Dumnezeu este bun și drept, El întinde mâna către păcătoși pentru a-i aduce înapoi pe cale. A atribui lui Dumnezeu o dreptate pe care El ar putea-o exercita numai față de cei vrednici și merituoși este o vedere rece a caracterului Său și de puțin folos pentru păcătoși, și totuși lumea înțelege de obicei că Dumnezeu este bun doar în acest sens. Cum se face că abia unul din o sută își aplică sieși îndurarea lui Dumnezeu, dacă nu pentru că oamenii o limitează la cei care sunt vrednici de ea? Dimpotrivă, aici se spune că Dumnezeu dă o dovadă a dreptății Sale când arată păcătoșilor calea; și aceasta este de același înțeles cu a-i chema la pocăință și a-i învăța să trăiască cu dreptate. Și, într-adevăr, dacă bunătatea lui Dumnezeu nu ar pătrunde până în iad, niciun om nu ar deveni vreodată părtaș la ea. Lăsați-i deci pe papistași să se laude cum doresc cu pregătirile lor imaginare, dar să privim aceasta ca o doctrină sigură și certă, că dacă Dumnezeu nu îi previne pe oameni prin harul Său, ei vor pieri cu toții. David, așadar, laudă aici acest har prevenitor, cum este numit, care se manifestă fie când Dumnezeu, chemându-ne la început, înnoiește prin Duhul regenerării firea noastră coruptă, fie când ne aduce înapoi pe calea dreaptă, după ce am rătăcit de la El prin păcatele noastre. Căci, deoarece chiar și aceia pe care Dumnezeu îi primește ca ucenici ai Săi sunt numiți aici păcătoși, rezultă că El îi înnoiește prin Duhul Său cel Sfânt ca să devină docili și ascultători.
Considerați
Considerare
Calvin se întoarce la amintirea îndurărilor lui Dumnezeu.
6. Adu-Ți aminte, o, Iehova; Din aceasta reiese, în primul rând, că David era grav încercat și ispitit, atât de mult încât pierduse orice simț al îndurării lui Dumnezeu: căci el cheamă pe Dumnezeu să-Și amintească pentru el favoarea Sa, într-un mod ca și cum El ar fi uitat-o cu totul. Aceasta, așadar, este plângerea unui om care suferă o mare suferință și este copleșit de durere. Putem învăța din aceasta că, deși Dumnezeu, pentru o vreme, poate retrage de la noi orice semn al bunătății Sale și, aparent nepăsător față de nenorocirile care ne apasă, ar trebui, ca și cum am fi străini de El și nu poporul Său, să ne părăsească, trebuie să luptăm cu curaj, până când, eliberați de această ispită, prezentăm cu inimă sinceră rugăciunea care este consemnată aici, implorându-L pe Dumnezeu ca, întorcându-Se la felul Său anterior de a lucra, să înceapă din nou să-Și manifeste bunătatea față de noi și să lucreze cu noi într-un mod mai plin de har. Această formă de rugăciune nu poate fi folosită în mod potrivit decât atunci când Dumnezeu Își ascunde fața de la noi și pare să nu aibă deloc interes față de noi. Mai mult, David, recurgând la îndurarea sau compasiunea și bunătatea lui Dumnezeu, mărturisește că nu se încrede în propriul său merit ca temei al nădejdii. Cel care derivă totul din izvorul îndurării divine singure nu găsește nimic în sine însuși îndreptățit la răsplată în ochii lui Dumnezeu. Dar, deoarece întreruperea pe care David o experimentase era un obstacol care îi împiedica accesul liber la Dumnezeu, el se ridică deasupra ei, prin cel mai bun remediu: considerația că, deși Dumnezeu, care din însăși natura Sa este îndurător, Se poate retrage și înceta pentru o vreme să-Și manifeste puterea, totuși El nu Se poate tăgădui pe Sine; adică, El nu Se poate dezbrăca de sentimentul de îndurare care Îi este firesc și care nu poate înceta mai mult decât existența Sa veșnică. Dar trebuie să susținem cu fermitate această doctrină, că Dumnezeu a fost îndurător chiar de la început, astfel încât, dacă la un moment dat El pare să acționeze cu asprime față de noi și să ne respingă rugăciunile, să nu ne închipuim că El acționează contrar caracterului Său real sau că Și-a schimbat scopul. De aici învățăm în ce scop este că Scripturile ne informează pretutindeni că, în toate veacurile, Dumnezeu i-a privit pe slujitorii Săi cu ochi binevoitori și Și-a exercitat îndurarea față de ei. [555] Aceasta, cel puțin, trebuie să o privim ca un punct fix și stabilit, că, deși bunătatea lui Dumnezeu poate fi uneori ascunsă și ca și cum ar fi îngropată din vedere, ea nu poate fi niciodată stinsă.
Răspunde
Răspuns
Unde în viața ta ai cea mai mare nevoie să-ți înalți sufletul pe deplin numai către Dumnezeu? Cum ar putea amintirea îndurărilor trecute ale lui Dumnezeu să-ți întărească nădejdea astăzi? În ce domeniu te invită Dumnezeu să te încrezi în călăuzirea Sa chiar atunci când calea pare neclară?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, către Tine singur înălțăm sufletele noastre, căci Tu ești milostiv și credincios legământului Tău. Învață-ne căile Tale și călăuzește-ne în adevărul Tău; nu-Ți aduce aminte de păcatele noastre, ci iartă-le după îndurarea Ta cea statornică și spre slava Numelui Tău. Susține pașii noștri prin Duhul Tău, ca să umblăm în integritate și să nădăjduim în Tine în toate zilele noastre. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →