← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 121-122 — cu Maclaren

Psalmii 121-122Expunerile lui Alexander Maclaren asupra Sfintei Scripturi20 min
Deschidere
Astăzi deschidem Expunerile lui Maclaren asupra Sfintelor Scripturi pe Psalmii 121-122. Aceste antice Cântece ale Treptelor vorbesc de-a lungul secolelor fiecărei inimi care tânjește după un teren mai înalt. Maclaren ne atrage în privirea exilatului spre dealurile nevăzute și încrederea constantă a credinciosului în Făcătorul cerului și al pământului. Expunerea sa atentă dezvăluie cum dorul, slăbiciunea și credința se mișcă împreună în viața de rugăciune. Pe măsură ce ascultăm, același Duh care l-a inspirat pe psalmist să trezească dorință proaspătă pentru Domnul care ne păzește.
Citește

Citire

Așază-ți inima și citește Psalmii 121 și 122 încet. Lasă cuvintele înălțării să se ridice în tine pe măsură ce îți imaginezi dealurile lui Dumnezeu și cetatea păcii. Observă asigurarea repetată că Domnul este păzitor și făcător. Permite întrebărilor și răspunsurilor psalmistului să devină ale tale. Citește o dată pentru ansamblul poeziei, apoi din nou pentru promisiunile liniștite care întăresc fiecare pas.
Studiu
Maclaren începe prin a urmări cele trei mișcări ale sufletului psalmistului. Așadar, sunt trei lucruri aici: privirea dorului, întrebarea slăbiciunii, asigurarea credinței. Maclaren dezvăluie apoi rezolvarea dorului care ridică ochii dincolo de cele vizibile. 'Îmi voi ridica ochii spre dealuri' - o hotărâre și o hotărâre născută din dor intens. Dealurile la care se gândește psalmistul nu erau vizibile din nicio parte a acelei câmpii lungi și întinse unde locuia; și ar fi putut privi până și-ar fi obosit ochii înainte de a le putea vedea la orizontul simțurilor. Dar deși erau nevăzute, erau vizibile inimii care tânjea după ele. El își îndreaptă dorințele mai departe decât poate ajunge vederea globilor săi oculari. Așa cum contemporanul său posibil, Daniel, când se ruga, își deschidea fereastra spre Ierusalimul care era atât de departe; și așa cum musulmanii încă, în fiecare parte a lumii, când se roagă, își întorc fețele spre Kaaba din Mecca, locul sfânt spre care sunt îndreptate rugăciunile lor; și așa cum mulți evrei încă, fie la nord, est, sud sau vest, privesc spre Ierusalim când își oferă rugăciunile - tot așa acest psalmist din Babilon, obosit și sătul de nivelurile joase care se întindeau nesfârșit și monoton în jurul lui, spune: 'Voi privi la lucrurile pe care nu le pot vedea și îmi voi ridica ochii deasupra acestor josnicii din jurul meu, spre înălțimile pe care simțul nu le poate vedea, dar pe care le știu că zac senine și solide dincolo de orizontul îngust dinaintea mea.' Maclaren apasă apoi același dor asupra mersului zilnic al creștinului. Acum, dorul de casă al acestui psalmist, dacă pot să-l numesc așa, nu avea nimic religios în el. Era pur și simplu că voia să ajungă în propria sa țară - a lui, deși se născuse în exil; și nu era nimic mai devot sau spiritual sau rafinat în dorul său decât este în dorința de a se întoarce în țara natală pe care o simte orice străin într-o țară îndepărtată. Dar când luăm aceste cuvinte, așa cum ar trebui să o facem cu toții, ca motto al vieților noastre, trebuie neapărat să le atașăm sensul religios cel mai înalt. Și aici apar întrebările simple, dar strânse și stimulatoare: 'Văd Nevăzutul? Acea țară îndepărtată și vagă capătă substanță și realitate pentru mine? Merg în lumina ei care radiază spre mine prin întunericul pământului? Locuiesc mulțumit fără nicio privire la ea? Maclaren se îndreaptă spre întrebarea cinstită a slăbiciunii care urmează fiecărei viziuni înalte. 'De unde vine ajutorul meu?' Cu cât idealul nostru este mai înalt, cu atât mai dureroasă ar trebui să fie convingerea noastră de incapacitate de a-l atinge. Singura siguranță a omului creștin este în simțirea primejdiei sale, iar condiția puterii sale este recunoașterea și conștiința vie întotdeauna a slăbiciunii sale. Exilatul din Babilon avea un deșert posomorât, populat de triburi arabe sălbatice ostile lui, întinzându-se între casa sa prezentă și aceea unde dorea să fie, și ar fi fost greu pentru el să scape de stăpânirea care îl ținea captiv, decât prin consimțământul puterii de care era vasal. Așadar, cu cât gândul la munții lui Israel îl atrăgea mai mult pe psalmist, cu atât mai mult îi venea în minte gândul: 'Cum pot fi făcut în stare să ajung la acel pământ binecuvântat?' Și cu siguranță, dacă am vedea, cu ceva asemănător unei înțelegeri și viziuni vrednice, măreția acelei fericiri care zace dincolo pentru sufletele creștine, am simți mult mai profund decât o facem imposibilitatea, în ceea ce ne privește, de a o atinge vreodată. Simțul propriei noastre slăbiciuni și conștiința primejdiilor de pe cale ar trebui să fie mereu prezente cu noi toți.
Considerați

Considerare

Maclaren arată cum mărturisirea neajutorării deschide ușa ajutorului divin. Psalmistul se întreabă: 'De unde vine ajutorul meu?' și apoi sinele mai bun răspunde sinelui întrebător și timid: 'Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul și pământul.' Nu va exista primire a ajutorului divin decât dacă există un simț al nevoii de ajutor divin. Dumnezeu nu poate să mă ajute înainte de a fi adus la disperare de orice alt ajutor. Numai când un om spune: 'Nu este altcineva care să lupte pentru noi, decât numai Tu, Dumnezeule!' Dumnezeu vine să ajute. Maclaren încheie prin a lega slăbiciunea recunoscută cu sosirea finală pe munții lui Dumnezeu. Dacă, așadar, dorim ca Dumnezeu să fie 'Puterea inimilor noastre și Moștenirea noastră pentru totdeauna', venirea ajutorului Său trebuie să fie atrasă și câștigată de simțul propriei noastre neputințe, și numai cei care spun: 'Nu avem putere împotriva acestei mari mulțimi care vine împotriva noastră' vor auzi vreodată de la El asigurarea binecuvântată: 'Domnul va lupta pentru voi.' 'Stați liniștiți și vedeți mântuirea Domnului!' Așadar, fraților! asigurarea credinței urmează conștiinței slăbiciunii, și amândouă împreună vor duce, și nimic altceva nu va duce, la realizarea viziunii credinței și ne vor aduce la urmă, slabi cum suntem, la dealurile unde turma obosită și cu picioarele rănite 'se va culca într-un staul bun și pe pășune grasă se va hrăni pe munții lui Israel.'
Răspunde

Răspuns

Unde ai privit în ultima vreme - spre dealuri sau doar la câmpie? Ce mărturisire cinstită de slăbiciune ai putea aduce Domnului astăzi? Cum vei practica ridicarea ochilor când viața de zi cu zi îi trage în jos?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne al dealurilor și Făcător al cerului și al pământului, ridică ochii noștri dincolo de fiecare câmpie plată și obositoare. Învață-ne să tânjim după ceea ce nu putem vedea încă și să ne încredem în Tine pentru călătoria pe care nu o putem termina singuri. Când ne simțim slăbiciunea cel mai ascuțit, întâmpină-ne cu puterea Ta. Păzește-ne de a ne mulțumi cu ținuturile joase când ne-ai chemat în sus. Adu-ne la urmă la staulul bun de pe munții Tăi sfinți, prin Isus Hristos Domnul nostru. Amin.

Expunerile lui Alexander Maclaren asupra Sfintei Scripturi · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →