← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Geneza

Geneza 3-4 — cu Ioan Calvin

Geneza 3-4Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la capitolele 3 și 4 din Geneza ne ghidează prin relatarea căderii umanității cu o atenție atentă la text. Perspectivele sale dezvăluie adâncimea înșelăciunii șarpelui și consecințele care au urmat pentru Adam și Eva. Pe măsură ce studiem aceste capitole, Calvin ne ajută să vedem cum s-au desfășurat evenimentele și ce înseamnă ele pentru înțelegerea intrării păcatului în lume. Abordarea sa verset cu verset invită la reflecție asupra dreptății și milei lui Dumnezeu chiar și în mijlocul judecății. Astăzi îl urmăm prin momente cheie din narațiunea căderii.
Citește
Acordă-ți timp acum să citești Geneza capitolele 3 și 4 încet și cu atenție. Observă dialogul dintre șarpe și femeie, alegerile făcute de Adam și Eva și răspunsul Domnului care urmează. Permite cuvintelor Scripturii să pregătească scena înainte de a trece la comentariul lui Calvin asupra acestor evenimente cruciale.
Studiu

Studiază

Calvin începe prin a aborda subtilitatea șarpelui. 1. Acum șarpele era mai subtil În acest capitol, Moise explică faptul că omul, după ce a fost înșelat de Satan, s-a răzvrătit împotriva Făcătorului său, a devenit complet schimbat și atât de degenerat, încât chipul lui Dumnezeu, în care fusese format, a fost șters. El declară apoi că întreaga lume, care fusese creată de dragul omului, a căzut împreună cu el din starea sa primară originală; și că în acest fel o mare parte din excelența sa nativă a fost distrusă. Dar aici apar multe întrebări dificile. Căci când Moise spune că șarpele era viclean dincolo de toate celelalte animale, pare să sugereze că acesta fusese determinat să-l înșele pe om nu prin instigarea lui Satan, ci prin propria sa răutate. Răspund că subtilitatea înnăscută a șarpelui nu l-a împiedicat pe Satan să folosească animalul în scopul de a aduce distrugerea omului. Căci deoarece avea nevoie de un instrument, a ales dintre animale pe cel pe care l-a văzut ca fiind cel mai potrivit pentru el: în cele din urmă, a conceput cu grijă metoda prin care capcanele pe care le pregătea puteau surprinde mai ușor mintea Evei. Până atunci, nu avusese nicio comunicare cu oamenii; de aceea, s-a îmbrăcat cu persoana unui animal, sub care putea deschide pentru sine calea de acces. Totuși, interpreții nu sunt de acord cu privire la sensul în care se spune că șarpele este rvm (aroom, subtil), prin care cuvânt evreii desemnează atât pe cei prudenți cât și pe cei vicleni. Unii, așadar, l-ar lua într-un sens bun, alții într-un sens rău. Cred totuși că Moise nu indică atât o greșeală cât atribuie laudă naturii deoarece Dumnezeu înzestrase această fiară cu o îndemânare atât de singulară, care o făcea ageră și perspicace dincolo de toate celelalte. Dar Satan a pervertit spre propriile sale scopuri înșelătoare darul care fusese împărtășit divin șarpelui. Unii cavilează captioși că acum se găsește mai multă acuitate la multe alte animale. Cărora le răspund că nu ar fi nimic absurd în a spune că darul care s-a dovedit atât de distructiv pentru rasa umană a fost retras de la șarpe: la fel cum vom vedea mai târziu, alte pedepse au fost de asemenea aplicate asupra lui. Totuși, în această descriere, scriitorii de istorie naturală nu diferă material de Moise, iar experiența oferă cel mai bun răspuns la obiecție; căci Domnul nu poruncește în zadar ucenicilor săi să fie prudenți ca șerpii,' (Matei 10:16.) Dar pare, poate, abia consonant cu rațiunea ca doar șarpele să fie adus aici în prim-plan, suprimându-se orice mențiune despre Satan. Recunosc, într-adevăr, că din acest loc singur nu se poate colecta nimic mai mult decât că oamenii au fost înșelați de șarpe. Dar mărturiile Scripturii sunt suficient de numeroase, în care se afirmă clar că șarpele era doar gura diavolului; căci nu șarpele ci diavolul este declarat a fi 'părintele minciunilor,' fabricatorul imposturii și autorul morții. Întrebarea, totuși, nu este încă rezolvată, de ce Moise a reținut numele lui Satan. Subscriu de bunăvoie opiniei celor care susțin că Duhul Sfânt a folosit atunci în mod intenționat figuri obscure, deoarece era potrivit ca lumina deplină și clară să fie rezervată pentru împărăția lui Hristos. Între timp, profeții dovedesc că erau bine familiarizați cu sensul lui Moise, când, în diferite locuri, aruncă vina ruinării noastre asupra diavolului. Am spus în altă parte că Moise, printr-un stil simplu și necultivat, adaptează ceea ce transmite la capacitatea poporului; și din cel mai bun motiv; căci nu numai că trebuia să instruiască o rasă de oameni neînvățați, dar epoca existentă a Bisericii era atât de copilărească, încât era incapabilă să primească vreo instrucțiune mai înaltă. Nu este, așadar, nimic absurd în presupunerea că aceia pe care, pentru moment, știm și mărturisim că au fost doar ca niște prunci, au fost hrăniți cu lapte. Sau (dacă o altă comparație este mai acceptabilă) Moise nu trebuie în niciun caz blamat dacă, considerând că i-a fost impusă funcția de învățător, insistă asupra rudimentelor potrivite copiilor. Cei care au o aversiune față de această simplitate trebuie în mod necesar să condamne întreaga economie a lui Dumnezeu în conducerea Bisericii. Totuși, aceasta ne poate fi de ajuns, că Domnul, prin iluminarea secretă a Duhului său, a suplinit tot ce lipsea din claritate în expresiile exterioare; după cum reiese clar din profeți, care l-au văzut pe Satan ca fiind adevăratul dușman al rasei umane, inventatorul tuturor relelor, înzestrat cu orice fel de fraudă și ticăloșie pentru a răni și distruge. Așadar, deși cei nelegiuiți fac zarvă, nu este nimic care să ne ofenseze pe drept în acest mod de a vorbi prin care Moise îl descrie pe Satan, prințul nelegiuirii, sub persoana slujitorului și instrumentului său, în vremea când Hristos, Capul Bisericii și Soarele Dreptății, nu strălucise încă deschis. Adaugă la aceasta că josnicia ingratitudinii umane este percepută mai clar de aici, că atunci când Adam și Eva știau că toate animalele au fost date, prin mâna lui Dumnezeu, în supunere față de ei, totuși s-au lăsat conduși de unul dintre propriii lor sclavi în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ori de câte ori vedeau vreunul dintre animalele care erau în lume, ar fi trebuit să fie amintiți atât de autoritatea supremă, cât și de bunătatea singulară a lui Dumnezeu; dar, dimpotrivă, când au văzut șarpele apostat de la Creatorul său, nu numai că au neglijat să-l pedepsească, dar, încălcând orice ordine legitimă, s-au supus și s-au devotat lui, ca participanți la aceeași apostazie. Ce poate fi imaginat mai dezonorant decât această depravare extremă? Astfel, înțeleg numele șarpelui nu alegoric, cum fac unii în mod prostesc, ci în sensul său autentic. Calvin examinează apoi percepția femeii asupra pomului. 6. Și când femeia a văzut Această privire impură a Evei, infectată cu otrava concupiscenței, a fost atât mesagerul cât și martorul unei inimi impure. Ea putea anterior privi pomul cu o asemenea sinceritate, încât nicio dorință de a mânca din el nu-i afecta mintea; căci credința pe care o avea în cuvântul lui Dumnezeu era cel mai bun păzitor al inimii ei și al tuturor simțurilor ei. Dar acum, după ce inima se abătuse de la credință și de la ascultarea de cuvânt, și-a corupt atât pe sine cât și toate simțurile ei, iar depravarea s-a răspândit prin toate părțile sufletului ei precum și ale trupului ei. Este, așadar, un semn al defecțiunii nelegiuite faptul că femeia judecă acum pomul ca fiind bun de mâncat, se delectează cu nerăbdare privind la el și se convinge că este de dorit de dragul dobândirii înțelepciunii; în timp ce înainte trecuse pe lângă el de o sută de ori cu o privire nemișcată și liniștită. Căci acum, după ce a scuturat frâul, mintea ei rătăcește dizolvat și necuviincios, trăgând trupul cu ea spre aceeași licențiozitate. Cuvântul lhskyl (lehaskil) admite două explicații: că pomul era de dorit fie pentru a fi privit, fie pentru a transmite prudență. Prefer sensul din urmă, deoarece corespunde mai bine ispitei. Apoi, Calvin descrie asaltul direct al lui Satan asupra poruncii lui Dumnezeu. 4. Și șarpele a zis femeii Satan înaintează acum mai îndrăzneț; și deoarece vede o breșă deschisă înaintea lui, străpunge printr-un asalt direct, căci el nu obișnuiește niciodată să se angajeze în război deschis până când nu ne expunem voluntar lui, goi și neînarmați. El se apropie cu precauție de noi la început cu lingușiri; dar când s-a strecurat în noi, îndrăznește să se înalțe cu obrăznicie și cu încredere mândră împotriva lui Dumnezeu; la fel cum acum, apucând îndoiala Evei, pătrunde mai departe, ca să o transforme într-o negație directă. Se cuvine să fim instruiți, prin multe exemple, să ne ferim de capcanele lui și, prin rezistență la timp, să-l ținem departe de noi, ca să nu i se permită accesul mai apropiat. El acum, așadar, nu întreabă cu îndoială, ca înainte, dacă porunca lui Dumnezeu, pe care o opune, este adevărată sau nu, ci îl acuză deschis pe Dumnezeu de minciună, căci afirmă că cuvântul prin care a fost denunțată moartea este fals și iluzoriu. Ispită fatală! când, în timp ce Dumnezeu ne amenință cu moartea, nu numai că dormim în siguranță, dar îl batjocorim pe Dumnezeu însuși!
Considerați

Consideră

Calvin reflectează asupra permisiunii lui Dumnezeu pentru ispită. Trebuie să intrăm acum în acea întrebare prin care mințile deșarte și nestatornice sunt foarte agitate; și anume, De ce a permis Dumnezeu ca Adam să fie ispitit, văzând că rezultatul trist nu era deloc ascuns de El? Că El relaxează acum frâiele lui Satan, pentru a-i permite să ne ispitească la păcat, atribuim judecății și răzbunării, ca urmare a înstrăinării omului de sine; dar nu exista același motiv pentru a face acest lucru când natura umană era încă pură și dreaptă. Dumnezeu, așadar, [155] a permis lui Satan să-l ispitească pe om, care era conformat după chipul Său și nu era încă implicat în nicio crimă, permițând, în plus, cu această ocazie, lui Satan folosirea unui animal [156] care altfel nu i-ar fi ascultat niciodată; și ce altceva a fost aceasta decât să înarmeze un dușman pentru distrugerea omului? Aceasta pare să fi fost baza pe care maniheii au susținut existența a două principii. [157] Așadar, și-au imaginat că Satan, nefiind supus lui Dumnezeu, a întins capcane omului în opoziție cu voința divină și a fost superior nu doar omului, ci și lui Dumnezeu însuși. Astfel, de dragul evitării a ceea ce se temeau ca o absurditate, au căzut în prodigioase execrabile de eroare; cum ar fi că există doi dumnezei și nu un singur Creator al lumii și că primul Dumnezeu a fost învins de antagonistul său. Totuși, toți cei care gândesc cu evlavie și reverență despre puterea lui Dumnezeu recunosc că răul nu a avut loc decât prin permisiunea Lui. Căci, în primul rând, trebuie admis că Dumnezeu nu era în ignoranță cu privire la evenimentul care urma să se întâmple; și apoi, că ar fi putut să-l prevină, dacă ar fi considerat potrivit să facă acest lucru. Dar vorbind despre permisiune, înțeleg că El a hotărât tot ceea ce a vrut să se facă. Aici, într-adevăr, apare o diferență din partea multora, care presupun că Adam a fost lăsat atât de mult voinței sale libere, încât Dumnezeu nu ar fi vrut ca el să cadă. Ei iau de la sine înțeles, ceea ce le permit, că nimic nu este mai puțin probabil decât ca Dumnezeu să fie privit ca cauza păcatului, pe care l-a pedepsit cu atât de multe și atât de severe pedepse. Când spun, totuși, că Adam nu a căzut fără orânduirea și voința lui Dumnezeu, nu o iau astfel încât păcatul să fi fost vreodată plăcut Lui sau ca și cum ar fi dorit pur și simplu ca porunca pe care o dăduse să fie încălcată. În măsura în care căderea lui Adam a fost subvertirea echității și a ordinii bine constituite, în măsura în care a fost obrăznicie împotriva Legiuitorului Divin și transgresarea dreptății, cu siguranță a fost împotriva voinței lui Dumnezeu; totuși, niciuna dintre aceste lucruri nu face imposibil ca, dintr-un anumit motiv, deși necunoscut nouă, El să fi vrut căderea omului. Ofensează urechile unora când se spune că Dumnezeu a vrut această cădere; dar ce altceva, mă rog, este permisiunea Aceluia care are puterea de a preveni și în a cărui mână este pusă întreaga chestiune, decât voința Lui? Aș dori ca oamenii să se lase mai degrabă judecați de Dumnezeu decât ca, cu temeritate profană, să judece asupra Lui; dar aceasta este aroganța cărnii de a-L supune pe Dumnezeu propriului său test. Consider ca o axiomă stabilită că nimic nu este mai nepotrivit caracterului lui Dumnezeu decât să spunem că omul a fost creat de El în scopul de a fi plasat într-o stare de suspans și îndoială; de aceea concluzionez că, așa cum se cuvenea Creatorului, El hotărâse mai înainte cu Sine ce ar trebui să fie condiția viitoare a omului. De aici cei nepricepuți deduc cu imprudență că omul nu a păcătuit prin alegere liberă. Căci el însuși percepe, fiind convins de mărturia propriei sale conștiințe, că a fost prea liber în a păcătui. Dacă a păcătuit prin necesitate sau prin contingență este o altă întrebare; cu privire la care vezi Instituția, [158] și tratatul despre Predestinare.
Răspunde
Cum modelează tratarea lui Calvin a abordării șarpelui viziunea ta asupra ispitei? În ce moduri evidențiază comentariul schimbarea care a avut loc odată ce credința în cuvântul lui Dumnezeu a fost pusă deoparte? Ce te determină discuția lui Calvin despre permisiunea divină să consideri despre suveranitatea lui Dumnezeu și responsabilitatea umană?
Roagă-te
Doamne Dumnezeul nostru, care în sfatul Tău suveran ai îngăduit căderea primilor noștri părinți, dar ai promis răscumpărarea prin sămânța femeii, dă-ne har să fugim de înșelăciunea subtilă a șarpelui și să ne ținem strâns de Cuvântul Tău cel sfânt. Prin Duhul Tău, păzește-ne inimile să nu se abată precum Adam și Eva, și îmbracă-ne din nou cu neprihănirea Fiului Tău. Păstrează-ne în credincioșia legământului Tău, ca să umblăm în ascultare smerită până în ziua arătării Tale. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →