Artă și iconografie
Albrecht Dürer · Adoration of the Trinity (Landauer Altarpiece / Allerheiligenbild) (1511)
Byzantine iconographer (Chora Church, Constantinople) · Anastasis (Harrowing of Hell) (c. 1315-1321)
Context teologic
Fresca Anastasis din pareclesionul (capela laterală) al Bisericii Chora (astăzi Kariye Camii) din Istanbul este una dintre marile capodopere ale artei bizantine târzii și imaginea definitorie a Paștelui în tradiția creștin-răsăriteană. Acolo unde tradiția apuseană Îl înfățișează pe Hristos ieșind din mormânt, Anastasis-ul răsăritean Îl arată în Iad, după ce a sfărâmat porțile acestuia, stând pe ele, ridicând pe Adam și pe Eva din mormintele lor de mână. Sub picioarele Sale zace legată personificarea Morții. Din punct de vedere teologic, Biserica Răsăriteană propovăduiește Paștele ca o mântuire cosmică: Hristos S-a coborât în împărăția morților și a deschis larg fiecare temniță de acolo. Cei dintâi mântuiți nu sunt sfinții Bisericii, ci primii părinți ai lumii: taina Paștelui se întinde până la începuturile istoriei omenești și îi cheamă pe Adam și pe Eva în dimineața învierii.
La ce să fiți atenți
Hristos stă în centru într-o mandorlă albă strălucitoare (o aureolă a slavei în formă de migdală), cu veșmintele Sale arzând de albeață. Cu ambele mâini, El apucă încheieturile lui Adam (în dreapta Sa) și ale Evei (în stânga Sa), trăgându-i afară din mormintele lor cu o asemenea forță încât trupurile lor se înclină pe spate. Sub picioarele Sale, porțile sfărâmate ale Iadului zac încrucișate într-un X; lacăte, balamale, chei și cuie sunt împrăștiate în întuneric. Figura Morții (Iadul personificat) zace legată în lanțuri sub porți. La dreapta și la stânga, drepții Vechiului Testament (regii David și Solomon, Ioan Botezătorul și alții) își așteaptă rândul. Întreaga compoziție radiază în afară din mandorla albă. Paștele, în această iconografie, este o misiune de salvare. Biserica Răsăriteană cântă în dimineața Paștelui: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând."
Referință biblică
1 Petru 3:18-20; Matei 27:52-53
Antoine Rivalz · Noli me tangere (Jésus apparaissant à Madeleine) (undated (late 17th – early 18th century))
Context teologic
Pictată pe peretele chiliei unui călugăr la Mănăstirea San Marco din Florența, această mică frescă înfățișează prima întâlnire a lui Hristos cel înviat, cu Maria Magdalena în grădină, în dimineața de Paști. Ea a venit să ungă un trup mort și găsește un mormânt gol; se întoarce și vede un bărbat pe care îl ia drept grădinarul; el îi rostește numele; ea se apleacă înainte să-l atingă, iar el îi spune „Nu mă atinge" (în latină, Noli me tangere, expresia din Vulgata care a devenit titlul picturii în întreaga Europă). Fra Angelico pictează clipa la cea mai gingașă a ei. Din punct de vedere teologic, această frescă propovăduiește ciudățenia trupului înviat: prezent, dar nu de cuprins în vechiul fel, același Iisus și totuși cumva nu mai este Iisusul pe care Maria credea că-l cunoaște. Paștele este o reîntâlnire, dar o reîntâlnire care cere un nou mod de a îmbrățișa.
La ce să fiți atenți
Maria Magdalena îngenunchează în colțul din stânga jos, întinzându-se spre Hristos cu ambele mâini, dar mâinile ei încă nu Îl ating. Hristos stă în dreapta, în grădină, ținând o sapă (tocmai a fost confundat cu grădinarul: Fra Angelico pictează deghizarea în mod literal), iar mâna Lui dreaptă este ridicată ușor, în gestul de oprire. Poartă un veșmânt subțire, de culoare roz, iar rănile sunt vizibile la mâini și în coastă. Priviți-I picioarele: face un jumătate-pas înapoi, trupul fiindu-I înclinat departe de Maria, chiar dacă fața I se întoarce spre ea. Grădina este pictată cu copaci delicați și flori mici: Fra Angelico, călugărul-pictor dominican, umple fundalul cu mărunte detalii botanice. Întreaga compoziție este o tăcere șoptită. Călugărul din chilia de lângă această frescă era menit să simtă întinderea Mariei ca pe a sa proprie.
Referință biblică
Ioan 20:11-18
Eugène Burnand · The Disciples Peter and John Running to the Sepulchre on the Morning of the Resurrection (1898)
Context teologic
Burnand, pictorul elvețian care și-a dedicat mare parte din cariera târzie subiectelor evanghelice, a pictat această vinietă a dimineții de Paști în 1898, și ea a devenit una dintre cele mai reproduse imagini devoționale ale epocii moderne. Compoziția este simplă și captivantă: Petru și Ioan în profil stâng, alergând, cu fețele bătute de vânt, cu ochii ațintiți asupra a ceea ce se află înaintea lor. Privitorul nu vede niciodată mormântul. Vedem doar alergarea și privirea. Din punct de vedere teologic, Burnand surprinde Paștele în primul său ceas: înainte de arătarea către Maria, înainte de camera de sus, înainte de frângerea pâinii la Emaus, în clipa în care singura mărturie este relatarea fără suflare a unei femei că piatra a fost răsturnată. Doi bărbați aleargă să afle. Încă nu știu. Sunt pe cale să afle. Întreaga Evanghelie a învierii este cuprinsă în vântul ce le bate fețele.
La ce să fiți atenți
Cele două figuri umplu pânza în profil stâng, aplecate înainte, cu părul și bărbile fluturând în urma lor din cauza vântului alergării. Ioan, cel mai tânăr, conduce ușor: chipul lui este mai deschis, mâinile împreunate la piept într-un gest care stă între rugăciune și așteptare. Petru urmează, cu un chip mai bătrân, mai aspru, mai neliniștit: mâna lui ține mantia strânsă împotriva vântului. Privirile lor sunt îndreptate înainte, spre ceva pe care privitorul nu-l poate vedea. Cerul din spatele lor are nuanța gri-albăstruie palidă a zorilor abia începând să se lumineze. Nu există niciun detaliu de peisaj, nicio încadrare arhitecturală, niciun mormânt în vedere: Burnand înlătură totul, lăsând doar alergarea și privirea. Tabloul este expus la Musée d'Orsay; de aproape, vântul de pe chipurile bărbaților este aproape audibil.
Referință biblică
Ioan 20:1-10
Caravaggio · The Incredulity of Saint Thomas (1601-1602)
Context teologic
Caravaggio a pictat această lucrare pentru patronul roman Vincenzo Giustiniani și este una dintre cele mai fizic nemijlocite scene ale Învierii create vreodată. Toma (care refuzase să creadă dacă nu-și putea pune degetul în rană) se apleacă înainte, iar Hristos îi ghidează mâna direct în rana din coastă. Degetul intră. Carnea se desparte. Din punct de vedere teologic, Caravaggio refuză orice spiritualizare a Paștelui. Trupul înviat este un trup. Poate fi atins. Are răni pe care le poți cerceta. Îndoiala nu este întâmpinată cu mustrare, ci cu invitație: vino mai aproape, pune-ți degetul aici. Ceilalți doi apostoli se apleacă la fel de aproape ca Toma, cu ochii larg deschiși, cu totul absorbiți în cercetare. Paștele, în interpretarea lui Caravaggio, este momentul în care îndoiala ucenicilor este luată în serios îndeajuns pentru a primi un răspuns fizic.
La ce să fiți atenți
Degetul arătător al lui Toma este introdus în rana din coasta lui Hristos, carnea fiind vizibil despărțită în jurul lui. Hristos îi ține lui Toma încheietura mâinii și îi călăuzește mâna: gestul este ferm, aproape didactic. Fața lui Toma este în șoc; fruntea îi este încrețită de concentrare. Tunica sa ruptă la umăr este un detaliu caravaggesc, posibil un paralelism deliberat cu rana pe care o examinează. La dreapta, alți doi apostoli se apleacă la fel de aproape: fețele lor umplu colțul din dreapta sus, ochii fixați pe degetul care intră. Lumina cade din stânga sus, iluminând cele patru chipuri și rana, în timp ce fundalul rămâne în umbră adâncă. Nu există aureole, nu există grădină, nu există cadru supranatural: doar patru bărbați și o rană, într-o cameră întunecată. Carnea trupului înviat este subiectul tabloului.
Referință biblică
Ioan 20:24-29
Piero della Francesca · The Resurrection (c. 1463-1465)
Context teologic
Piero a pictat această frescă pe peretele primăriei din orașul său natal, Sansepolcro („Sfântul Mormânt", numit astfel în legendă după moaștele aduse din Țara Sfântă în secolul al zecelea). Însuși numele orașului îl consacră Paștelui. Aldous Huxley, vizitându-l în 1925, a numit-o „cea mai mare pictură din lume", iar pelerinajul său l-a impresionat atât de mult pe un ofițer de artilerie aliat în 1944, încât bombardamentul britanic asupra orașului Sansepolcro a fost oprit pentru a cruța fresca. Din punct de vedere teologic, Piero pune în scenă Învierea ca un moment de inevitabilitate geometrică. Hristos se ridică drept în sus din mormânt, în centrul exact al compoziției, cu piciorul pe marginea sarcofagului, cu chipul neîngrăbit și grav. În spatele său, peisajul toscan din partea stângă este pustiu de iarnă; în dreapta, primăvara se întoarce deja. Paștele are loc în întreaga lume deodată.
La ce să fiți atenți
Hristos stă frontal, cu greutatea pe un picior sprijinit pe marginea sarcofagului deschis, ținând un steag alb înalt cu o cruce roșie. Chipul Său este cu totul liniștit: nici triumfător, nici obosit, ci absolut. Privirea Sa o întâlnește pe a privitorului. Roba roz îi alunecă de pe umăr, dezvăluind rana din coastă și urmele cuielor în mâini. Dedesubt, patru soldați romani dorm în posturi stângace: unul (identificat în mod tradițional ca autoportretul lui Piero, cu capul sprijinit pe cruce) doarme chiar lângă mormânt. Acum priviți copacii din spate: în dreapta lui Hristos (stânga dumneavoastră) copacii sunt goi, desfrunziți de iarnă; în stânga lui Hristos (dreapta dumneavoastră) copacii sunt înfrunziți și plini de viață. Peisajul însuși înregistrează schimbarea anotimpurilor. Întreaga frescă este o singură mișcare lentă ascendentă, înghețată în punctul ei de vârf.
Referință biblică
Matei 28:1-10
Hans Memling · The Resurrection (c. 1490)
Context teologic
Memling, marele maestru flamand târziu care lucra la Bruges, a pictat această Înviere ca panou central al unui mic triptic destinat devoțiunii private. Compoziția este în manieră nordică: Hristos pășește lin din mormânt în prim-plan, în timp ce peisajul mic se deschide spre o câmpie flamandă în fundal, cu ziduri de cetate și un deal albastru în depărtare. Gărzile sunt prăbușite în armuri de placă pe care Memling le-ar fi putut observa la orice turnir burgundian. Din punct de vedere teologic, Memling pictează Paștele ca pe ceva liniștit și cotidian. Nu există nicio explozie de lumină în stilul lui Grünewald. Hristos înviază cu calmul unui om care se ridică din somn. Steagul cu crucea roșie fâlfâie ușor în mâna Sa. Minunea este deplină, dar fără grabă, ca și cum ar spune că Învierea intră în lume așa cum intră zorile, nu așa cum intră tunetul.
La ce să fiți atenți
Hristos stă cu un picior încă pe capacul sarcofagului deschis, celălalt deja pe pământ. Este înfășurat într-o mantie lungă roșu-roz care îi cade de pe un umăr. Mâna dreaptă este ridicată în binecuvântare; în stânga ține un toiag subțire cu cruce, împodobit cu un fanion alb pe care este marcată o cruce roșie, stindardul tradițional al lui Hristos înviat în arta nordică. Chipul Său este liniștit, aproape zâmbitor. Dedesubt, patru soldați în armuri complete, redate cu mare precizie, sunt împrăștiați: unul doarme cu capul pe braț, altul stă așezat frecându-și ochii, al treilea se ridică pe jumătate în derută, al patrulea zace prăbușit. Memling a pictat fiecare piesă de armură cu precizia unui argintar. Peisajul din fundal se deschide spre un oraș flamand cu turle de biserici; pe panourile laterale ale tripticului original, portretele donatorilor ar fi îngenuncheat.
Referință biblică
Matei 28:1-10
Matthias Grünewald · The Resurrection (Isenheim Altarpiece) (c. 1512-1516)
Context teologic
La cea de-a doua deschidere a Altarului de la Isenheim, pacienții capelei spitalului vedeau Învierea lui Grünewald: același trup pe care îl văzuseră chinuit pe panoul central, acum înviat, strălucitor, transfigurat în lumină pură. Hristos plutește deasupra mormântului sfărâmat într-o sferă de strălucire galben-alb-portocalie. Pielea Sa, care pe panoul Răstignirii fusese verzuie de putreziciune, este acum luminoasă și întreagă. Rănile rămân, dar sunt cicatrici în lumină, nu tăieturi în carne. Din punct de vedere teologic, Grünewald le oferă pacienților cea mai adâncă făgăduință a Evangheliei: trupul care suferă este trupul care înviază. Chiar carnea care a fost sfâșiată este carnea care este preamărită. Panoul de Paști nu înfățișează un Hristos diferit față de panoul Vinerii Mari: este același Hristos, același trup, transformat.
La ce să fiți atenți
Cristos se înalță drept în sus din sarcofagul de piatră deschis, cu brațele ridicate pentru a arăta rănile din mâini. Nimbul de lumină din jurul capului său se extinde în afară într-un cerc imens de strălucire alb-gălbuie care umple jumătatea superioară a panoului: Grünewald pictează lumina supranaturală ca pe o incandescență reală. Giulgiul funerar pe care Cristos îl trage în urma sa își schimbă culoarea pe măsură ce îl urmează în înălțare, alb la mormânt, virând spre roz și apoi spre un roșu aprins acolo unde atinge trupul. Mai jos, patru gărzi romane au fost azvârlite înapoi de șoc: una cu sabia pe jumătate scoasă, alta prăbușindu-se pe spate în armură, alte două întinse la pământ. Pe chipurile lor se citește o teroare pură. Peisajul stâncos este întunecat; doar Cristos este lumină. Trupul care a murit pe panoul central este trupul care arde aici.
Referință biblică
Matei 28:1-10
Rembrandt van Rijn · The Supper at Emmaus (Les pèlerins d'Emmaüs) (1648)