Despre Această Zi
Joia Mare comemorează noaptea Cinei celei de Taină, noaptea în care Iisus a instituit Euharistia, a spălat picioarele ucenicilor Săi și a dat porunca cea nouă de la care vine numele englez al zilei. „Maundy" provine din latinescul „mandatum" („poruncă"), preluat din Ioan 13:34: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi." Era o noapte de Paști iudaic. Într-o încăpere de la etaj din Ierusalim, la o masă pregătită cu miel, ierburi amare și azimă, Hristos a luat pâinea și paharul și le-a dat un sens nou care a ținut Biserica unită de atunci: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi. Acest pahar este Legământul cel Nou întru sângele Meu." Înainte de cină, Se ridicase, Își încinsese un ștergar la brâu și spălase picioarele fiecărui ucenic, inclusiv ale celui despre care știa că Îl va trăda. Liturghia Bisericii din acea seară (Liturghia Cinei Domnului) reia ambele gesturi: ritul spălării picioarelor, în care preotul (și tot mai des credincioșii laici) își spală picioarele unii altora, și însăși celebrarea euharistică. După împărtășanie, Sfânta Taină este purtată în procesiune la Altarul Adorării, unde credincioșii sunt invitați să vegheze cu Hristos în Ghetsimani. Apoi altarul principal este despuiat (lumânările sunt date jos, pânzele luate, crucile acoperite), și biserica se cufundă în tăcere. Unele tradiții observă Tenebrae, stingând treptat lumânările pe parcursul citirilor, până când rămâne aprinsă doar una. Ziua este densă: este sărbătoarea bucuroasă a instituirii Euharistiei, în veșminte albe și aurii, și este pragul de intrare în întunericul Vinerii Mari. Tradiția greacă o numește Megali Pempti (Joia Mare).
Mese tradiționale
Friptură de miel
Mielul la cuptor amintește de mielul de Paște al cinei pe care Isus a sărbătorit-o în camera de sus. Adesea condimentat simplu cu usturoi, rozmarin și sare, el poartă întreaga greutate biblică, din Egipt la Ierusalim și până la Cina cea de Taină, și mai departe, pentru că Hristos Însuși devine Mielul în ziua următoare.
Azime
Pâine nedospită, fără drojdie, coaptă în multe case creștine în Joia Mare, în amintirea azimelor de la Paștele evreiesc pe care Isus le-a luat, le-a binecuvântat, le-a frânt și le-a dat. Un aluat simplu din făină, apă și sare, întins subțire și copt repede. Simplitatea este tocmai rostul ei.
Salată de ierburi amare
O farfurioară cu verdețuri amare (andivă, păpădie, pătrunjel, hrean), care amintește de ierburile amare din Seder-ul de Paște. Consumate ca garnitură la masa de familie din Joia Mare, acestea poartă amintirea sclaviei din Egipt, pe care masa de Paște a fost rânduită să o pomenească.
Supă de Joia Verde
O supă de primăvară din șapte sau nouă ierburi verzi (asmățui, pătrunjel, măcriș, ceapă verde, spanac, năsturel, praz), consumată de Gründonnerstag („Joia Verde”) în țările germanofone. Verdețurile vestesc viața nouă care răsare din pământul Postului Mare, în pragul Paștelui.
Artă și iconografie
Ford Madox Brown · Jesus Washing Peter's Feet (1852-1856)
Context teologic
Brown a pictat această lucrare pentru cercul prerafaeliților din Londra, lucrând patru ani la un subiect pe care majoritatea pictorilor victorieni îl evitau ca fiind prea umil pentru artă. L-a dezbrăcat pe Hristos până la brâu (o alegere pe care cumpărătorul original a găsit-o scandaloasă, determinându-l pe Brown să repicteze o haină peste torsul gol pentru vânzare) și l-a pictat pe Petru retrăgându-se la indignitatea de a-l vedea pe învățătorul său îngenunchind la picioarele lui. Ucenicii din jurul mesei privesc cu confuzie, jenă, uimire. Teologic, acesta este detaliul Joii Mari pe care Leonardo nu l-a pictat: spălarea picioarelor pe care evanghelia după Ioan o face actul central al serii. Cuvântul „Maundy” însuși vine din latinescul mandatum, noua poruncă pe care Iisus a dat-o în acea noapte: iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu. Porunca este înfăptuită în lighean și prosop înainte de a fi rostită în cuvinte.
La ce să fiți atenți
Hristos îngenunchează în dreapta jos, spălând picioarele lui Petru într-un lighean cu apă. S-a dezbrăcat până la o simplă învelitoare ca o pânză de coapse (versiunea originală nedraperizată este documentată; repictura supraviețuitoare îl arată într-un veșmânt de culoare roz). Petru stă pe un scaun, fața sa fiind un amestec de tulburare și protest: se ridică pe jumătate, cu mâna la cap, piciorul încă în mâinile lui Hristos. Ceilalți apostoli umplu masa lungă din spate: Ioan se sprijină în spate contemplativ, Iuda se întoarce în umbră la marginea dreaptă ținând punga cu bani, ceilalți se apleacă sau șoptesc. Brown a pictat în maniera prerafaelită, cu culoare strălucitoare ca o bijuterie și detaliu istoric precis: candela romană din ulei, covorul oriental, ligheanul de cositor sunt toate studiate după recuzite. Întreaga compoziție se citește ca un interior domestic întrerupt de sfințenie.
Referință biblică
Ioan 13:1-17
Leonardo da Vinci · The Last Supper (1495-1498)
Context teologic
Leonardo a pictat Cina cea de Taină pe peretele refectoriului bisericii Santa Maria delle Grazie din Milano, unde călugării dominicani și-au luat masa zilnică sub ea timp de secole. Fiecare cină pe care o luau călugării era încadrată de Cina cea de Taină a lui Hristos de deasupra. Leonardo a ales momentul precis de după ce Hristos a spus „unul dintre voi mă va vinde": a pictat nu instituirea Euharistiei în sine, ci reacțiile șocate ale ucenicilor la profeția trădării. Cei doisprezece apostoli sunt grupați în patru grupuri de câte trei; fiecare chip exprimă o emoție diferită. Teologic, meditația lui Leonardo despre Joia Mare este despre trădarea care stă la aceeași masă cu împărtășania. Pâinea și vinul sunt prezente (pâinea pe masă, gestul îndreptat spre ele), dar povestea omenească este ruperea părtășiei. Credincioșia și vânzarea împart aceeași cină.
La ce să fiți atenți
Găsiți-l pe Iuda. El este al treilea din dreapta lui Hristos (din stânga privitorului față de centru), aplecat pe spate, strângând în mână o mică pungă de argint, cu fața în umbră în timp ce fețele celorlalți prind lumina. Tocmai a răsturnat solnița (un semn prevestitor medieval al trădării), și puteți vedea vărsătura lângă cotul lui. Acum priviți geometria: fiecare linie ce se adâncește în perspectivă (grinzile tavanului, tapiseriile, perspectiva arhitecturală) converge spre tâmpla lui Hristos. El este punctul de fugă vizual al întregii compoziții. Mâinile Lui sunt deschise într-un gest sacramental liniștit: o mână îndreptată spre pâine, cealaltă deschisă spre cupă. Brațele apostolilor formează un gard de gesticulații de-a lungul mesei; doar trupul lui Hristos rămâne nemișcat.
Referință biblică
Matei 26:17-30; Ioan 13:1-30
Jacopo Bassano · The Last Supper (c. 1542)
Context teologic
Bassano a pictat această Cină cea de Taină în micul său oraș natal de pe teritoriul venețian, Bassano del Grappa, departe de marile comenzi de stat venețiene, iar rezultatul este una dintre cele mai fizic imediate Joi Mari din pictura italiană. Apostolii săi sunt țărani și pescari bătuți de vânt: mâini bătătorite, bărbi aspre, veșminte simple. Masa arată ca o masă pe care ai mânca-o tu însuți: un miel fript pe masă, un cuțit înfipt într-o pâine, vin într-un ulcior de lut. Teologic, Bassano insistă asupra caracterului profund pământesc al instituirii. Hristos a instituit cina nu într-un palat, ci într-o cameră de sus împrumutată, cu bărbați aspri în jurul unei mese de muncitori. Euharistia se naște din pâine obișnuită, vin obișnuit, umanitate obișnuită. Bassano pictează aceasta fără sentimentalism: sfințenia se află în materie, nu într-o versiune curățată a ei.
La ce să fiți atenți
Chipurile apostolilor sunt portrete individuale: Bassano aproape sigur i-a desenat după vecinii săi. Mâinile lor sunt mari, uzate de muncă. Priviți masa: în centru se află un miel fript (o referință deliberată la Paștele iudaic), o pâine pe jumătate mâncată, un cuțit, vin în vase de lut. Ucenicii stau întinși în jurul mesei în posturi care par nepoze: unul își sprijină capul pe mână, altul se întinde înainte să apuce pâine, un al treilea se trage înapoi surprins. Ioan se sprijină de pieptul lui Hristos în poza tradițională. În prim-plan, căutați un câine mic și un coș: dragostea lui Bassano pentru detaliul de natură moartă rurală pătrunde chiar și aici. Întreaga scenă miroase a paie și carne friptă. Aceasta este Joia Mare cu ușa bucătăriei deschisă.
Referință biblică
Matei 26:17-30; Luca 22:14-23
Andrea del Sarto · The Last Supper (1520-1525)
Context teologic
Andrea del Sarto a pictat această frescă pentru refectoriul mănăstirii vallombrosane San Salvi de lângă Florența, unde a supraviețuit asediului orașului din 1529 doar pentru că soldații asediatori, gata să incendieze mănăstirea, s-au oprit în pragul sălii de mese și au refuzat să o distrugă. Lucrarea este una dintre marile capodopere tăcute ale Înaltei Renașteri florentine, pictată cu echilibrul calm care i-a adus lui Andrea porecla de „pictorul fără greșeli”. Teologic, Cina cea de Taină a sa este contemplativă, nu dramatică. Nu există strigăte, nicio dezvăluire a trădătorului în plin gest: doar atenția lentă a doisprezece bărbați ascultându-și învățătorul, știind că masa este, într-un fel, mai mult decât o masă. Călugării care au mâncat sub această frescă timp de secole trebuiau să mănânce încet, ascultând și ei.
La ce să fiți atenți
Compoziția este simetrică și senină. Hristos stă în centru, cu mâinile gesticulând blând în timp ce vorbește. Apostolii îl flanchează în două grupuri de câte șase, fiecare întors ușor spre interior. Observați cele trei figuri care se apleacă peste masă sau se depărtează: ele rup simetria tocmai atât cât trebuie pentru ca scena să nu devină statică. Deasupra sălii de mese, Andrea a pictat o scenă mică pe un balcon, unde două figuri privesc masa, poate stăpânii hanului, poate un artificiu arhitectural propriu lui Andrea, menit să deschidă încăperea încremenită. Lumina este blândă, uniformă, ca și cum ar veni dintr-o după-amiază târzie. Fața de masă albă luminează discret pe fondul griurilor și ochrelor stinse ale peretelui. Paleta lui Andrea este reținută, temperată: fiecare culoare acordată liniștii monahale.
Referință biblică
Matei 26:17-30
Tintoretto (Jacopo Robusti) · The Last Supper (1592-1594)
Context teologic
Tintoretto a pictat această lucrare pentru corul bisericii San Giorgio Maggiore din Veneția în ultimii doi ani ai vieții sale, iar tabloul este marele anti-Leonardo: tot ceea ce Leonardo a făcut simetric, Tintoretto dezechilibrează. Masa taie pânza pe diagonală, din colțul stânga-jos până în dreapta-sus. Încăperea este o tavernă în plină activitate, cu servitori care strâng farfuriile, o pisică ce linge o farfurie, un cerșetor la ușă. Deasupra mesei, îngeri transparenți se învolburează prin fumul unei lămpi cu ulei, invizibili pentru meseni, dar vii pentru privitor. Din punct de vedere teologic, Tintoretto pictează Euharistia ca pe o taină care străbate lumea obișnuită fără ca observatorii obișnuiți să o remarce. Instituirea Cinei are loc într-o bucătărie aglomerată, privită doar de îngeri și de ochiul credinței.
La ce să fiți atenți
Masa așezată în diagonală forțează privirea spectatorului să pătrundă adânc în pânză. Hristos stă la mijlocul mesei, aplecat spre un apostol din dreapta sa, ridicând pâinea în actul sfințirii. O aureolă de lumină supranaturală iradiază din capul Său. Celelalte aureole din jurul ucenicilor sunt mai mici, mai palide, aproape ca niște flăcări de lumânare. În dreapta, slujitori în haine de lucru strâng farfuriile și toarnă din oale, complet neimplicați în taina care se săvârșește la câțiva pași distanță. Priviți fumul care se ridică din lampa atârnată: el se dizolvă într-un cortegiu de îngeri transparenți care se rotesc deasupra mesei. Tintoretto zugrăvește deodată ordinea văzutului și a nevăzutului. Pisica se află în colțul din dreapta jos, lingând dintr-o farfurie uitată.
Referință biblică
Matei 26:26-29; Luca 22:14-23
Caravaggio · The Taking of Christ (1602)
Context teologic
Tabloul a fost pierdut timp de secole și redescoperit într-o reședință iezuită din Dublin în 1990, un miracol al Săptămânii Mari în istoria artei. Caravaggio pictează momentul din Ghetsimani când sărutul lui Iuda aterizează și soldații se închid în jur. Ochii lui Hristos sunt plecați; ochii lui Iuda sunt larg deschiși. Un tânăr Ioan fuge în stânga, cu gura deschisă de alarmă; un soldat în armură neagră se întinde dinspre dreapta. Caravaggio se include pe sine la extrema dreaptă, ținând felinarul care luminează întreaga arestare. Pictorul este martorul, iar felinarul este mărturisirea sa: eu sunt cel care a trebuit să vadă aceasta. Citirea Joii Mari din Săptămâna Mare are nevoie de onestitatea lui Caravaggio cu privire la cine se află în grădină.
La ce să fiți atenți
Priviți mâna lui Iuda pe umărul lui Hristos: strânsoarea este fermă, nu afectuoasă; sărutul se închide deja. Caravaggio pictează fața trădătorului în cea mai puternică lumină din tablou, cea mai adâncă necinste primind cea mai multă lumină. Observați armura neagră lustruită a celui de-al doilea soldat care se întinde: fiecare îndoitură și nit reflectă felinarul, iar Caravaggio folosește pieptarul ca o a doua sursă de lumină pe mâneca lui Hristos. Autoportretul de la extrema dreaptă, cu felinarul ridicat: ochii pictorului sunt asupra lui Hristos, nu asupra acțiunii. A văzut deja ce este pe cale să se întâmple și a ales să continue să privească.
Referință biblică
Matei 26:47-50
Duccio di Buoninsegna · The Washing of the Feet (Maestà) (1308-1311)
Context teologic
Pe spatele retablului Maestà, Duccio a pictat întreaga narațiune a Patimilor în douăzeci și șase de mici panouri. Spălarea picioarelor se află printre scenele din Joia Mare, direct alături de Cina cea de Taină însăși. Duccio acordă relatării lui Ioan greutatea vizuală cuvenită: spălarea picioarelor nu este o notă de subsol, ci lentila aleasă de evanghelie pentru a privi acea seară. Hristos îngenunchează într-un gest simplu, în timp ce Petru își ridică mâna în semn de protest. Ceilalți apostoli se adună în spate, unii dezlegându-și sandalele pentru a urma, alții privind. Din punct de vedere teologic, retablul sienez prezintă Joia Mare ca fiind în continuitate cu Euharistia: aceeași smerenie care se apleacă pentru a spăla picioarele se apleacă pentru a frânge pâinea. Cele două acte sunt un singur act de dăruire de sine, pictate pe panouri alăturate pentru că sunt inseparabile din punct de vedere teologic.
La ce să fiți atenți
Hristos, în albastru închis, îngenunchează în dreapta, ținând piciorul lui Petru într-un lighean de piatră. Petru ridică mâna dreaptă spre propriul cap în gestul de protest pe care îl consemnează Evanghelia: „nu-mi vei spăla picioarele în veac". Chipul îi este neliniștit, ochii larg deschiși. În spatele lui Petru, apostolii stau aliniați pe o bancă lungă, câțiva deja desfăcându-și sandalele în așteptare. Unul se apleacă să și le scoată; altul își ține piciorul în mână, cercetându-l. Observați cadrul arhitectural arcuit: Duccio pictează încăperea de sus ca pe o lojă sieneză, cu pardoseală cu plăci și un șir de coloane subțiri. Fundalul auriu de deasupra încadrează scena ca pe un altar. În ciuda dimensiunilor reduse ale panoului, fiecare chip este individualizat, fiecare gest este chibzuit.
Referință biblică
Ioan 13:1-17