Despre Această Zi
Timpul de peste an (tempus per annum, „timpul prin an") este cea mai lungă perioadă a calendarului liturgic și cea care, pe tăcute, susține cel mai mult din greutate. Biserica Apuseană îl păstrează în două bucăți: o porțiune scurtă, de la încheierea timpului Crăciunului până la începutul Postului Mare, și o porțiune mult mai lungă, de luni după Rusalii până în sâmbăta dinaintea Adventului. Împreună însumează vreo treizeci și trei sau treizeci și patru de săptămâni din an, mai mult de jumătate din toate duminicile. Numele nu înseamnă „plictisitor" sau „rămășiță". Rădăcina lui este „ordinal" (numerotat, numărat, înșiruit), pentru că fiecare duminică este numită după locul ei în acest șir: a Treia Duminică din Timpul de peste An, a Douăzeci și treia Duminică din Timpul de peste An, și tot așa de-a lungul anului. Veșmintele sunt verzi, culoarea creșterii și a vieții. Lecționarul parcurge câte o Evanghelie sinoptică pe an (Matei în Anul A, Marcu în Anul B, Luca în Anul C), în lectură continuă, alături de o trecere statornică prin Vechiul Testament și epistolele pauline. Timpul de peste An este lungul drum credincios între praznicele de pe vârf de munte, anotimpul care întreabă dacă strigătul Paștelui a prins rădăcină în rânduiala zilnică a unei vieți. Aici se petrece, de fapt, cea mai mare parte a uceniciei: între amintirea învierii și nădejdea învierii. Sărbătorile sfinților punctează lunga a doua perioadă: Inima Sacră, Corpus Christi, Adormirea Maicii Domnului, Cristos Rege chiar la sfârșit. Ortodoxia Răsăriteană nu denumește formal acest timp, dar propriile sale Duminici numărate după Rusalii (Duminica 1 după Rusalii = a Tuturor Sfinților, și așa mai departe) păstrează aceeași formă: rânduirea timpului obișnuit în jurul tainei pascale. Timpul de peste An nu este absența praznicului; este pământul în care crește amintirea praznicului.
Artă și iconografie
Diego Velázquez · Christ in the House of Martha and Mary (1618)
Context teologic
Velázquez avea nouăsprezece ani când a pictat această lucrare la Sevilla, un bodegón, un tablou de gen cu scenă de bucătărie, dar cu o mică scenă înrămată în peretele din spate: Hristos învățând în casa Martei și a Mariei. Tânărul pictor face ceva îndrăzneț din punct de vedere teologic. Cea mai mare parte a pânzei este dedicată bucătăriei din prim-plan: o tânără pisând usturoi, cu obrajii îmbujorați de frustrare, și o femeie mai în vârstă gesticulând spre scena încadrată. Doar o mică fereastră sau oglindă se deschide spre momentul sfânt. Velázquez înfățișează Evanghelia așa cum ar trăi-o cea care lucrează în bucătărie: învățătura lui Hristos se petrece în camera alăturată, în timp ce pâinea încă trebuie făcută. Întreaga pictură este un argument despre distanța potrivită dintre viața activă și cea contemplativă, pictat de un adolescent care înțelegea deja întrebarea.
La ce să fiți atenți
În prim-plan, tânăra pisează usturoi într-un mojar, patru ouă lângă cotul ei, un pește întins pe masă, un ardei roșu. Expresia ei nu este senină: este iritată, poate chiar umilită. Femeia mai în vârstă de lângă ea face un gest către scena încadrată în partea de sus, dreapta. Dacă acea încadrare este o fereastră către camera alăturată sau un mic tablou înrămat pe perete s-a dezbătut timp de patru sute de ani. În interiorul scenei, Hristos stă vorbind, Maria îngenunchează la picioarele Lui, Marta stă alături de ei cu o mână ridicată în semn de protest. Velázquez a comprimat întreaga parabolă: contemplația înăuntru, acțiunea afară, ambele într-un singur cadru, ambele necesare. Bucătăria nu este mai puțin sfântă pentru că este o bucătărie.
Referință biblică
Luca 10:38-42
Anonymous (Sinai) · Christ Pantocrator (c. 550-600)
Context teologic
Aceasta este cea mai veche icoană a lui Hristos care s-a păstrat, pictată în tehnica encaustică (pigmenți suspendați în ceară încinsă) la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai cândva în secolul al șaselea. A supraviețuit iconoclasmului bizantin din secolele al optulea și al nouălea pentru că Sinaiul se afla dincolo de raza de acțiune a imperiului. Chipul înfățișat este chipul înaintea căruia creștinii răsăriteni s-au rugat vreme de o mie cinci sute de ani: Hristos Pantocratorul, Atotstăpânitorul, ținând în mâna stângă o Evanghelie împodobită cu pietre prețioase și binecuvântând cu dreapta. Din punct de vedere teologic, acesta este învățătorul public și Domnul cosmic înfățișați într-un singur chip. Privește icoana îndeajuns de mult și vei observa ceea ce generații întregi au observat: cele două jumătăți ale feței Sale sunt diferite, una solemnă și una milostivă, ca și cum Judecătorul și Mântuitorul ar privi împreună din icoană. Întreaga Evanghelie a slujirii Sale publice concentrată într-o singură privire.
La ce să fiți atenți
Acoperă cu mâna o jumătate a feței și studiaz-o pe cealaltă; apoi inversează. Partea dreaptă (dreapta Lui, stânga ta) este mai fermă, ochiul mai drept: Judecătorul cel drept. Partea stângă este mai blândă, ochiul ușor mai mare, sprânceana mai ridicată: Mântuitorul milostiv. Iconarii de-a lungul secolelor au remarcat această asimetrie; este aproape sigur intenționată. Mâna Sa dreaptă binecuvântează cu două degete întinse (unul pentru dumnezeire, unul pentru omenire); stânga Sa ține o carte a Evangheliei împodobită cu pietre prețioase, grea de copci aurite. Tehnica encaustică conferă pielii Sale o căldură translucidă, aproape vie, pe care fresca sau tempera nu o pot atinge niciodată. În spatele capului Său, nimbul crucifer Îl identifică: Acesta este Cel care învață în public și domnește veșnic, Pantocratorul aflat în inima întregului Timp de peste an.
Referință biblică
Ioan 14:9
Carl Heinrich Bloch · Sermon on the Mount (c. 1877)
Context teologic
Bloch, un luteran danez evlavios, a pictat douăzeci și trei de mari tablouri în ulei înfățișând viața lui Hristos pentru Oratoriul Regal de la Castelul Frederiksborg, în deceniile opt și nouă ale secolului al XIX-lea. Ciclul era destinat devoțiunii private a familiei regale, însă prin intermediul reproducerilor a devenit curând chipul dominant al lui Hristos în protestantism pentru două generații. Predica de pe Munte se află în inima acestui ciclu. Bloch Îl înfățișează pe Iisus jos pe un povârniș, înconjurat nu de o mulțime vagă, ci de chipuri individuale: un copil odihnindu-se la pieptul mamei, un bărbat cu ochii înguști, o femeie pe jumătate umbrită de vălul ei. Din punct de vedere teologic, acesta este marele moment de învățătură al slujirii publice a lui Hristos: Fericirile, legea cea nouă, împărăția inaugurată în cuvinte simple. Bloch refuză orice amvon; Învățătorul șade în mijlocul celor ce Îl ascultă.
La ce să fiți atenți
Hristos este așezat pe o stâncă joasă, nu ridicat deasupra mulțimii, ci abia desprins de ea: Bloch refuză orice amvon de predicator. Mâna Sa dreaptă se odihnește pe genunchi; stânga se ridică într-un gest blând, cu palma deschisă. Lumina cade peste fața Sa dinspre stânga sus, blândă și uniformă. Priviți la ascultători: un bătrân își face mâna pâlnie la ureche, o mamă ține un prunc adormit, un tânăr stă cu picioarele încrucișate, cu bărbia sprijinită în mână. Niciunul nu pare pus în poză; fiecare este surprins într-o ascultare lăuntrică. În spate, povârnișul urcă într-o pășune liniștită, iar Marea Galileii se ghicește undeva mai departe. Întreaga compoziție este construită ca să vă atragă privirea spre fața Lui prin chipurile celor ce ascultă.
Referință biblică
Matei 5:1-12
Caravaggio · The Calling of Saint Matthew (c. 1599-1600)
Context teologic
Pictată pentru Capela Contarelli din San Luigi dei Francesi, biserica franceză din Roma, aceasta este pânza care l-a făcut cunoscut lumii pe Caravaggio și a schimbat pentru totdeauna pictura europeană. Capela fusese comandată pentru scene din viața Sfântului Matei, iar Caravaggio a pictat Chemarea ca pe o încăpere dosnică a unui vameș: o cameră întunecată, bărbați aplecați peste monede, o fereastră sus pe perete prin care pătrunde o lumină frântă. Hristos intră din dreapta împreună cu Petru; Își ridică mâna și arată cu degetul. Din punct de vedere teologic, aceasta este lucrarea publică redată ca o singură clipă de uimire: momentul în care un om își aude numele și viața lui de dinainte se sfârșește. Caravaggio pictează nu o chemare triumfală, ci o întrerupere: o cameră liniștită, ceva bani pe masă, un deget arătând prin praf.
La ce să fiți atenți
Urmăriți linia de lumină: aceasta taie în diagonală dinspre dreapta sus, căzând pe peretele din spate și oprindu-se pe chipurile de la masă. Apoi urmăriți mâna întinsă a lui Hristos: observați că este același gest pe care Michelangelo i l-a dat lui Adam pe bolta Capelei Sixtine, citat în mod deliberat, dar aici este Noul Adam care se întinde spre omul ce îl va urma. Acum priviți-l pe Matei: cercetătorii se dispută care dintre figuri este el: bărbatul cu barbă care se arată pe sine cu surprindere (lectura tradițională) sau tânărul cu capul plecat, care încă numără monedele (o interpretare modernă alternativă). În orice caz, Caravaggio zugrăvește chemarea ca pe un șoc intim într-o încăpere publică. Băiatul cu pălărie împodobită cu pene, aflat lângă Matei, nu și-a dat încă seama că ceva s-a schimbat.
Referință biblică
Matei 9:9
Henry Ossawa Tanner · The Good Shepherd (c. 1902-03)
Context teologic
Tanner a pictat mai multe versiuni ale Bunului Păstor după călătoriile sale în Palestina, unde trăise săptămâni întregi printre păstorii beduini de pe dealurile de deasupra Ierusalimului. S-a întors convins că fiecare carte poștală victoriană sentimentalizată cu Iisus și un mielușel ratase pilda. Păstorul din Ioan 10 este un om pe o coastă abruptă în amurg, cu turma împrăștiată pe un teren dificil: nu un idil pastoral, ci o muncă grea făcută cu dragoste. Tanner îl pictează pe păstor ca pe o mică siluetă întunecată pe o pantă imensă, cu oile aproape luminoase în aerul tulbure din jurul său. Din punct de vedere teologic, aceasta este lucrarea publică a lui Hristos comprimată la esența ei: Își cheamă oile pe nume, merge după cele rătăcite, cunoaște dealul în întuneric.
La ce să fiți atenți
Păstorul e mic în cadru: Tanner lasă cea mai mare parte a pânzei cerului și pantei. Toiagul său se înclină diagonal; mantia îi atârnă într-o singură masă întunecată pe fundalul muntelui de un albastru crepuscular. Oile strălucesc slab într-un alb-cenușiu în întunericul ce se adună, risipite în mici ciorchini pe terenul abrupt. Nu există nicio aureolă, niciun reflector, niciun miel asemenea unui heruvim cuibărit în brațe. Întregul tablou este sumbru, atmosferic: tonalitatea albastru-verzuie caracteristică lui Tanner umple aerul. Trebuie să-l cauți pe păstor, aproape în felul în care l-ar căuta oaia rătăcită. Tocmai acesta este sensul: Bunul Păstor este cel care se află afară în această seară grea, căutând.
Referință biblică
Ioan 10:11-14
Rembrandt van Rijn · The Return of the Prodigal Son (c. 1668)
Context teologic
Rembrandt a pictat această lucrare aproape de sfârșitul vieții sale, după ani de suferință (morțile soției sale Saskia, ale fiului său Titus, ale partenerei sale de viață Hendrickje) iar tabloul este pătruns de gravitatea lentă a unui om care el însuși a avut nevoie de iertare. Parabola lui Hristos din Luca 15 este cea mai înaltă mărturie a milostivirii Tatălui din învățătura Sa publică: fiul care a risipit totul, tatăl care aleargă să-l întâmpine în timp ce el este încă departe. Rembrandt nu pictează alergarea, ci îmbrățișarea: clipa în care capul ras al fiului se sprijină pe pieptul tatălui, iar cele două mâini bătrâne ale tatălui se așază pe spatele lui. Henri Nouwen a scris o carte întreagă despre a sta în fața acestui tablou. Este, pur și simplu, parabola făcută vizibilă.
La ce să fiți atenți
Priviți cele două mâini ale tatălui. Istoricii de artă au observat că sunt subtil diferite: una pare mai masculină, cealaltă mai feminină, ca și cum Rembrandt l-ar fi pictat în mod deliberat pe tată îmbrățișându-și fiul atât cu puterea unui tată, cât și cu duioșia unei mame. Pantofii fiului sunt uzați; unul lipsește cu totul; veșmântul îi este ferfeniță. Capul îi este ras, posibil așa cum ar fi al unui sclav sau al unui cerșetor. Lumina cade doar asupra celor doi: totul în jur este în penumbră. În dreapta stă fratele mai mare, în picioare, cufundat în umbră, privind cu brațele încrucișate. Încă nu s-a hotărât dacă să intre. Rembrandt pictează întrebarea nerezolvată a parabolei chiar la marginea pânzei.
Referință biblică
Luca 15:11-32
James Tissot · The Sower (c. 1886-94)
Context teologic
Tissot a fost un pictor parizian de succes al lumii mondene (femei la modă, petreceri pe malul râului, totul în ulei) până când o viziune avută în biserica Saint-Sulpice în 1885 i-a întors viața pe dos. Și-a dăruit lucrările mondene, a călătorit în Țara Sfântă, a trăit luni de zile în Palestina schițând peisaje și costume și a realizat 365 de scene în acuarelă din viața lui Hristos. Semănătorul face parte din acea mare serie. Pilda lui Hristos din Matei 13 este învățătura din slujirea publică despre venirea Împărăției ca ceva obișnuit, împrăștiat, aproape risipitor: sămânță aruncată deopotrivă pe cărare, pe piatră și pe pământ bun. Tissot nu pictează un Hristos eroic, ci un singur semănător țăran văzut din spate, aruncând grâul cu mișcarea exersată a unui fermier care își știe meseria. Pilda este pictura; pictura este pilda.
La ce să fiți atenți
Semănătorul ne întoarce parțial spatele: Tissot refuză portretul frontal convențional. Mâna sa stângă ține un colț de pânză plin cu grăunțe; dreapta tocmai a eliberat un pumn de semințe în aer. Urmăriți unde cad semințele: unele cad în mod vizibil pe cărarea bătătorită din prim-plan (unde le vor lua păsările); altele cad în pământ subțire la marginea stâncilor; altele cad, cum se cuvine, în brazdele arate mai departe. Tissot a cuprins întreaga pildă într-o singură imagine: cele patru feluri de pământ vizibile dintr-o privire. Tonalitatea este în nuanțe estompate de maro și gri palestiniene, exact ceea ce a văzut Tissot în ținuturile dealurilor. Lumina prinde grăunțele în zbor, suspendate o clipă, nici pierdute încă, nici înrădăcinate încă.
Referință biblică
Matei 13:1-9