Adormirea și Încoronarea Maicii Domnului
Adormirea Mariei înfățișează momentul în care, la sfârșitul vieții ei pământești, Fecioara Maria a fost luată cu trupul și cu sufletul în slava cerească — nu lăsată corupției obișnuite a morții și înmormântării, ci transpusă întreagă în viața veșnică. În arta sacră, Maria este arătată înălțându-se în cer înconjurată de îngeri, trupul ei luminos și triumfător. Încoronarea Fecioarei, o temă strâns legată și frecvent asociată, înfățișează ceea ce urmează: Maria este încoronată Împărăteasă a Cerului de Isus Hristos și adesea și de Dumnezeu Tatăl și de Duhul Sfânt — Treimea împreună înălțând-o la cea mai înaltă demnitate dată vreunei făpturi. Ea este arătată întronată printre îngeri și sfinți, ținând un sceptru sau un crin, o coroană așezată pe capul ei plecat, întreaga curte cerească în asistență. Împreună, cele două scene formează un arc: plecare pământească → sosire cerească → întronare regală.
Credința că Maria a fost luată în cer la sfârșitul vieții ei pământești este mult mai veche decât definiția ei formală, datând din primele secole ale Bisericii. Cele mai vechi narațiuni supraviețuitoare, o familie de texte apocrife cunoscute colectiv sub numele de Transitus Mariae ('Trecerea Mariei'), descriu apostolii adunați în jurul Fecioarei muribunde și trupul ei fiind purtat spre slavă; cea mai veche dintre acestea, Cartea Odihnei Mariei (Liber Requiei Mariae), supraviețuiește în manuscrise din secolele al cincilea și al șaselea și reflectă tradiții și mai vechi. Aceste povești nu au fost niciodată tratate ca scriptură, dar ele mărturisesc o convingere timpurie larg răspândită că mama Domnului nu a suferit corupția trupească.
Convingerea a luat formă liturgică mai întâi în Răsărit. O sărbătoare a Fecioarei, numită în cele din urmă Adormirea (grecește Koimesis, 'Adormirea'), era ținută la Ierusalim și în întreaga Biserică Răsăriteană până în secolele al cincilea și al șaselea; Împăratul bizantin Mauriciu (582-602) a fixat data ei la 15 august pentru imperiu în jurul anului 600. Marii părinți răsăriteni au predicat despre taină cu încredere: Gherman al Constantinopolului și, mai ales, Ioan Damaschinul (c. 675-749) i-au dat expresia teologică clasică, Ioan povestind tradiția că atunci când mormântul Mariei a fost deschis la cererea celor care nu fuseseră prezenți, trupul ei fusese găsit dispărut. Papa Serghie I (687-701) a introdus sărbătoarea la Roma cu o procesiune solemnă, iar în Apusul medieval ea a crescut constant în demnitate până când Papa Benedict al XIV-lea (1740-1758) a putut numi Adormirea 'o opinie probabilă, a cărei negare ar fi impioasă și blasfematoare'.
Până în secolele al nouăsprezecelea și al douăzecilea, dorința pentru o definiție formală devenise o mișcare: între 1849 și 1950 Roma a primit un volum enorm de petiții din partea episcopilor, ordinelor religioase și credincioșilor cerând ca Adormirea să fie definită. Urmând precedentul stabilit de Pius al IX-lea înainte de definiția din 1854 a Imaculatei Concepții, Papa Pius al XII-lea a consultat mai întâi întreaga Biserică. La 1 mai 1946, enciclica sa Deiparae Virginis Mariae a întrebat fiecare episcop catolic dacă Adormirea trupească putea fi definită și dacă ei și poporul lor o doreau; răspunsul a fost aproape unanim în favoare. La 1 noiembrie 1950, în Constituția Apostolică Munificentissimus Deus, Pius al XII-lea a definit solemn ca dogmă revelată divin 'că Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pururea Fecioara Maria, după ce și-a încheiat cursul vieții ei pământești, a fost înălțată cu trupul și cu sufletul la slava cerească'. Aceasta rămâne singurul exercițiu al infailibilității papale conform termenilor expliciți stabiliți de Primul Conciliu Vatican în 1870.
Definiția a fost formulată cu grijă. Fraza 'după ce și-a încheiat cursul vieții ei pământești' lasă deliberat deschis dacă Maria a murit înainte de a fi înălțată sau a fost luată fără a trece prin moarte. Tradiția răsăriteană, pe care dogma nu o contrazice, susține ferm Adormirea: Maria a murit cu adevărat, ca și Fiul ei, și apoi a fost înviată și luată în anticiparea învierii generale. Cea mai mare parte a teologiei apusene a favorizat de asemenea această lectură 'mortalisă', iar Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat-o în cateheza sa. Încoronarea Fecioarei, în schimb, nu a fost niciodată definită ca dogmă separată. Este o temă artistică și devoțională care a apărut în Apusul medieval ca urmare naturală a Adormirii: una dintre cele mai timpurii apariții este în Benedictionalul englez al Sfântului Aethelwold (c. 963-984), după care s-a răspândit spectaculos pe portalurile marilor catedrale gotice franceze din secolele al doisprezecelea și al treisprezecelea, la Senlis, Chartres, Laon, Notre-Dame de Paris, Amiens și Reims. Papa Pius al XII-lea a dat titlului 'Împărăteasă a Cerului' propria sa pecete magisterială în enciclica din 1954 Ad Caeli Reginam, stabilind sărbătoarea Împărăției Mariei.
Adormirea este mărturisirea Bisericii că Maria participă deja, pe deplin și trupește, la victoria Fiului ei asupra morții. Catehismul o numește 'o participare singulară la Învierea Fiului ei și o anticipare a învierii celorlalți creștini'. În ea, destinul promis tuturor celor răscumpărați la sfârșitul timpurilor, reunirea trupului și a sufletului în slavă, s-a împlinit deja într-o singură făptură umană. Ea este primele roade, dovada într-o singură viață că învierea trupului nu este o abstracțiune, ci o realitate viitoare. Ceea ce Biserica speră, vede împlinit în mama Domnului său.
O distincție crucială păzește sensul doctrinei: Adormirea nu este Înălțarea. Hristos s-a înălțat prin propria sa putere divină, ridicându-se de la sine; Maria a fost înălțată, luată sus, prin har și prin puterea lui Dumnezeu. Ea primește slava; ea nu o generează. Aceasta menține întreaga imagine îndreptată corect spre Hristos. Înălțarea ei este în întregime un dar și, tocmai ca dar, devine un semn de speranță pentru fiecare credincios, niciunul dintre ei neputându-se mântui pe sine, toți putând fi înviați prin același har care a înviat-o pe ea.
Dogma decurge direct și din identitatea cea mai profundă a Mariei. Deoarece ea este Preacurata Maică a lui Dumnezeu, unită cu Fiul ei printr-o legătură unică de la Bunavestire la Cruce, este potrivit ca ea să fie unită cu el în slavă; cea care L-a purtat pe Autorul Vieții și a fost păstrată de păcat este păstrată în mod potrivit de corupția mormântului. Astfel, Adormirea este inseparabilă de Întruparea pe care o încununează: trupul care a dat carne umană Cuvântului veșnic nu este abandonat putreziciunii.
Încoronarea completează arcul în limbajul artei și al rugăciunii. Inspirându-se din mireasa regală din Psalmul 45, din iubita din Cântarea Cântărilor și din femeia 'îmbrăcată cu soarele' și încoronată cu douăsprezece stele din Apocalipsa 12, ea o arată pe Maria întronată și încoronată Împărăteasă a Cerului, adesea doar de Hristos, adesea de întreaga Treime. Coroana nu este niciodată o pretenție de putere în sine; este onoarea cuvenită mamei Regelui și exprimă rolul ei statornic de mijlocitoare și apărătoare pentru Biserica peregrină. În marile versiuni pictate, de la altarul Oddi al lui Fra Angelico și Rafael până la Assunta zburătoare a lui Tițian din Frari la Veneția și Adormirea în flăcări a lui El Greco, cele două scene sunt citite ca o mișcare continuă, plecare pământească, sosire cerească, întronare regală, un catehism vizual al locului unde speranța creștinului este menită în cele din urmă să ajungă.
15 august este zi de obligație în întreaga lume catolică și sărbătoare publică majoră în multe țări (Franța, Italia, Spania, Polonia și altele). Procesiunile, binecuvântările mării și binecuvântarea ierburilor și florilor sunt tradiții populare în această zi. Adormirea este a patra Taină Glorioasă a Rozariului; Încoronarea Fecioarei este a cincea Taină Glorioasă. Printre cele mai celebre opere de artă se numără Adormirea Fecioarei de Tițian (1516–1518, Basilica di Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneția), Adormirea lui El Greco (1577–1579, Art Institute of Chicago) și panourile Încoronarea Fecioarei de Fra Angelico și Rafael.
Bucură-te, Sfântă Împărăteasă, Maică a îndurării, viața noastră, dulceața noastră și nădejdea noastră. Către tine strigăm, exilații fii ai Evei. Către tine suspinăm, gemând și plângând în această vale de lacrimi. Așadar, tu, mijlocitoarea noastră cea milostivă, întoarce-ți ochii cei milostivi spre noi și, după acest exil, arată-ne nouă pe Isus, rodul binecuvântat al pântecelui tău. O, milostivă, o, iubitoare, o, dulce Fecioară Maria. Roagă-te pentru noi, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ca să fim învredniciți de făgăduințele lui Hristos. Amin.
O, Împărăteasă înălțată la cer, roagă-te pentru noi.