Hristos Pantocrator
Pantocratorul — grecește 'Stăpânitorul a tot' — Îl prezintă pe Hristos bust sau pe jumătate, privind direct la privitor cu autoritate calmă și pătrunzătoare. Mâna sa dreaptă este ridicată în gestul de binecuvântare bizantin cu două degete; mâna stângă ține o carte închisă a Evangheliei, uneori împodobită cu nestemate sau aurită. Fața este trăsătura cea mai captivantă a icoanei: cele două jumătăți sunt subtil asimetrice. Pe partea binecuvântării expresia este senină, milostivă, primitoare; pe partea Evangheliei sprânceana se ridică ușor, ochiul se ascuțește și expresia poartă greutatea judecății divine. Un nimb auriu sau roșu înconjoară capul, adesea inscripționat cu 'ΟΩΝ' — redarea grecească a 'EU SUNT', numele divin descoperit lui Moise. Părul întunecat, curgător, încadrează o față cu barbă de tip oriental mijlociu, combinând autoritate atemporală cu umanitate recognoscibilă.
Cuvântul Pantocrator este el însuși mai vechi decât orice imagine. Este termenul grecesc pe care traducătorii Septuagintei l-au ales pentru a reda două mari nume ebraice ale lui Dumnezeu, YHWH Sabaoth, 'Domnul Oștirilor', și El Shaddai, 'Dumnezeu Atotputernic'. El poartă sensul nu al forței brute a unui tiran, ci al Celui care ține și susține toate lucrurile, Stăpânitorul a tot. Noul Testament îl folosește de zece ori, o dată în 2 Corinteni și de nouă ori în Cartea Apocalipsei, unde 'Domnul Dumnezeu Atotputernic' domnește peste istorie și sfârșitul ei. Când Biserica a dat lui Hristos acest titlu în pictură, făcea o afirmație teologică: tâmplarul din Nazaret este Pantocratorul scripturilor ebraice, Cuvântul veșnic prin care și pentru care toate lucrurile au fost făcute.
Arhetipul vizual al acelei afirmații supraviețuiește la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, în Egipt, cea mai veche icoană cunoscută a lui Hristos ca Pantocrator. Este o pictură pe panou în encaustic, tehnica antică solicitantă de pigment suspendat în ceară încălzită, pe o scândură de lemn care măsoară acum aproximativ 84 pe 45,5 centimetri (era inițial ceva mai mare înainte ca partea de sus și lateralele să fie tăiate). Savanții, lucrând din stilul și tehnica sa, au concluzionat în 1962 că aparține mijlocului secolului al șaselea, cel mai plauzibil între 548 și 565, anii în care Împăratul Iustinian I a fondat și înzestrat mănăstirea. Mulți cred că icoana a fost făcută la Constantinopol și trimisă la Sinai ca parte a fundației imperiale. Modelarea cărnii și privirea sa luminoasă, plină de viață, o conectează direct la portretele mumii Fayum din Egiptul roman, panourile funerare ale căror tehnici primii pictori de icoane creștini le-au moștenit.
Supraviețuirea panoului de la Sinai este ea însăși o mică minune a geografiei și istoriei. Când Iconoclasmul bizantin a zguduit imperiul în două valuri (726-787 și 814-842) și a distrus nenumărate imagini sacre, Sinaiul se afla dincolo de raza decretelor imperiale: regiunea trecuse sub stăpânire musulmană după cucerirea arabă de pe la 640, așa că legăturile mănăstirii cu Constantinopolul fuseseră deja întrerupte și crearea de icoane a continuat acolo chiar și când era suprimată în capitală. Locația îndepărtată din deșert, departe de orice rută majoră sau armată, a protejat panoul timp de aproximativ cincisprezece secole, o perioadă aproape neîntreruptă de venerare potrivită de foarte puține opere de artă creștină. Icoana a fost studiată în secolul al douăzecilea de savanții expediției Princeton-Michigan-Alexandria, printre care Kurt Weitzmann și Manolis Chatzidakis, a căror muncă a stabilit data și locul ei în istoria icoanei.
Caracteristica cea mai discutată a icoanei este asimetria subtilă a feței lui Hristos: cele două jumătăți nu se potrivesc. O lectură larg acceptată, consonantă cu definiția Conciliului de la Calcedon (451) că Hristos este o singură Persoană în două firi, pe deplin Dumnezeu și pe deplin om, vede diferența ca deliberată, partea senină, milostivă răspunzând unei firi și partea mai severă, scrutătoare celeilalte, cele două ținute împreună într-o singură față nedivizată. Alți savanți, printre care Chatzidakis, avertizează că asimetria facială pronunțată era pur și simplu o convenție a portretisticii în stil Fayum și poate să nu poarte un program doctrinal explicit. Ambele lecturi stau împreună în literatură, și icoana este suficient de bogată pentru a le purta pe ambele.
Pantocratorul ține într-o singură imagine paradoxul central al credinței creștine: Stăpânul tuturor lumilor are o față omenească. Atotputernicul din Septuaginta și Apocalipsă este arătat nu ca foc sau lumină sau un tron gol, ci ca un bărbat cu barbă din Orientul Apropiat care poate fi privit în ochi. Aceasta este ea însăși o mărturisire a Întrupării, și Biserica a înțeles-o astfel. După ce controversele icoanelor au fost în cele din urmă soluționate în 843, însăși posibilitatea de a-L înfățișa pe Hristos a fost considerată a se baza pe realitatea că Dumnezeu s-a făcut cu adevărat om și de aceea putea fi portretizat; Pantocratorul este afirmația supremă a acelei convingeri.
Fiecare element predică. Evanghelia ținută în mâna stângă Îl proclamă pe El Cuvântul întrupat, Cel ale cărui cuvinte și judecă și vindecă; în icoana de la Sinai este bogat legată și împodobită cu nestemate, comoara revelației. Mâna dreaptă, ridicată în binecuvântare, extinde harul în afară către oricine stă înaintea imaginii. Iar fața asimetrică leagă milostivirea și maiestatea împreună: același Hristos care binecuvântează este Hristosul înaintea căruia va sta într-o zi fiecare suflet. Icoana refuză să lase închinătorul să aleagă doar jumătatea mângâietoare; Îl arată pe Mântuitor și pe Judecător ca unul și același Domn.
Acesta este motivul pentru care Pantocratorul a ajuns să ocupe punctul cel mai înalt al bisericii bizantine, cupola centrală. Privind în jos de la culmea clădirii ca de la culmea cerului, imaginea așază întreaga adunare și, prin extensie, întreaga ordine creată, în vederea și grija providențială a lui Hristos. Cosmosul nu este un spațiu neutru sau gol; el este ținut în ființă și ținut în vedere de Stăpânitorul a tot. Mozaicurile aurite de la Daphni (c. 1100) și o mie de cupole parohiale de atunci repetă aceeași teologie în același loc.
Duminica Ortodoxiei, prima duminică din Postul Mare, care comemorează restaurarea finală a sfintelor imagini în 843, icoanele Pantocrator sunt purtate în procesiune prin biserică. Actul este un crez în mișcare: prin venerarea imaginii, Biserica afirmă că Cuvântul a luat cu adevărat trup, că Dumnezeul nevăzut S-a făcut vizibil și că fața omenească a lui Hristos este deci o fereastră către Cel care a făcut și stăpânește și va judeca toate lucrurile, fața care și mângâie și cheamă la socoteală.
Prototipul din secolul al șaselea rămâne la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, Sinai, unde a fost venerat continuu timp de aproximativ cincisprezece secole — una dintre cele mai lungi istorii neîntrerupte ale oricărei opere de artă creștină. Copii ale tipului Pantocrator împodobesc cupolele centrale ale bisericilor ortodoxe din întreaga lume, de la mozaicurile aurite ale Mănăstirii Daphni (c. 1100) până la bisericile parohiale nou construite astăzi. Duminica Ortodoxiei — prima duminică din Postul Mare, care comemorează restaurarea finală a icoanelor în 843 — icoanele Pantocrator sunt purtate în procesiune prin naos ca o afirmare a credinței Bisericii în realitatea întrupării lui Hristos și legitimitatea imaginii sale sacre.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.